Rugaciunea de Sambata

Rugaciunea de Sambata

Doamne Iisuse Hristoase, Judecatorul meu Preadrept! Cunosc ca pacatele mele sunt fara de numar. De aceea Te rog in aceasta zi, in care de Iosif si de Nicodim pus fiind in Mormant, Te-ai pogorat in iad cu Sfantul si Indumnezeitul Tau suflet si de acolo ai departat intunericul cu lumina Dumnezeirii Tale si ai adus bucurie nespus de mare stramosilor nostri, caci i-ai mantuit de sclavia cea cumplita si i-ai suit in rai.

Ingroapa pacatele mele si cugetele mele cele rele si viclene, ca sa piara din mintea mea si sa nu se mai lupte cu sufletul meu. Lumineaza intunecatul iad al inimii mele, alunga intunericul pacatelor mele, si suie mintea mea la cer, ca sa ma bucur de Fata Ta. Asa Doamne, primeste umilita mea rugaciune ca o tamaie mirositoare, pentru rugaciunile iubitei Tale Maici, care Te-a vazut pe Cruce pironit intre doi talhari, si de durerile Tale cumplite i s-a ranit inima; care impreuna cu ucenicii si cu mironositele Te-au pus in mormant, care a treia zi Te-au vazut inviat din morti si la inaltarea Ta Te-a vazut suindu-Te de la pamant la cer, insotit de Sfintii Tai Ingeri.

Indura-Te, Doamne, si de cei vii si de cei raposati, pentru rugaciunile Sfintilor Tai, catre care zic si eu, nevrednicul: O, fericiti servitori ai lui Dumnezeu! Nu incetati a va ruga Lui, ziua si noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea gresim cu atatea nenumarate pacate! Mijlociti pentru noi Darul si ajutorul lui Dumnezeu, pe care nu stim a-l cere dupa cuviinta.

Nu incetati a va ruga, pentru ca prin rugaciunile voastre, pacatosii sa castige iertare, saracii ajutorul, intristatii mingiiere, bolnavii sanatate, cei slabi la minte intelepciune, cei tulburati liniste, cei asupriti ocrotire, si toti impreuna Darul lui Dumnezeu, spre folosul cel sufletesc, in marirea lui Dumnezeu Celui in Treime laudat, Caruia i se cuvine cinste si inchinaciune in veci. Amin!!!

Rugaciunea de Vineri

Rugaciunea de Vineri

Doamne Iisuse Hristoase Mantuitorul cel dulce al sufletului meu in aceasta zi a Rastignirii Tale pe Cruce ai patimit si ai luat moarte pentru pacatele noastre, ma marturisesc inaintea Ta, cum ca eu sunt cel ce Te-am rastignit cu pacatele mele cele multe.

Ma rog insa Bunatatii Tale celei nespuse, sa ma invrednicesti cu Darul Tau, Doamne, ca si eu sa pot rabda patimi pentru credinta, speranta si iubirea ce le am catre Tine, precum Tu Cel indurat ai rabdat pentru mantuirea mea. Intareste-ma, o,Doamne ca de astazi inainte sa port Crucea Ta cu bucurie si cu mare cainta, si sa urasc cugetele mele si vointele mele cele rele. Sadeste in inima mea intristarea de moartea Ta ca sa o simt precum au simtit-o iubita ta Maica, ucenicii Tai si femeile purtatoare de mir, ce stateau linga Crucea Ta.

Lumineaza-mi simtirile cele sufletesti, ca sa se miste si sa priceapa moartea Ta, precum ai facut de Te-au cunoscut fapturile cele neinsuflelite, cand s-au miscat la Rastignirea Ta, si mai vartos, cum te-a cunoscut talharul cel credincios si pocait, si ti s-a plecat, de l-ai pus in rai. Da-mi, Doamne, si mie, talharului celui rau, Darul Tau, precum atunci l-ai dat aceluia si-mi iarta pacatele, pentru Sfintele Tale Patimi, si cu buna intoarcere si cainta ma aseaza impreuna cu el in rai, ca un Dumnezeu si Ziditor ce-mi esti.

Ma inchin Crucii Tale, Hristoase, si pentru iubirea Ta catre noi, zic catre dinsa; Bucura-te, cinstita Cruce a lui Hristos, pe care ridicat si pironit fiind Domnul a mantuit lumea!

Bucura-te, pom binecuvantat, pentru ca tu ai tinut rodul vietii, care ne-a mantuit de moartea pacatului. Bucura-te, drugul cel tare, care ai sfaramat usile iadului.
Bucura-te, cheie imparateasca, ce ai deschis usa raiului.

O, Hristoase al meu rastignit, cite ai patimit pentru noi! Cate rani, cate scuipari si cata ocara ai rabdat pentru pacatele noastre si pentru a ne da inca pilda de adevarata rabdare in suferintele si necazurile vietii acesteia!

Si fiindca acestea ni le trimite Dumnezeu pentru pacatele noastre, ca sa ne indreptam si sa ne apropiem de El, si asa, numai spre folosul nostru ne pedepseste in aceasta viata. De aceea, rogu-ma Tie, Stapane, ca, la necazurile, ispitele si durerile cate ar veni asupra mea, sa-mi inmultesti impreuna si rabdarea, puterea si multumirea, caci cunosc, ca neputincios sunt de nu ma vei intari; orb de nu ma vei lumina; legat de nu ma vei dezlega; fricos de nu ma vei face indraznet; pierdut de nu ma vei cerca; sclav de nu ma vei rascumpara cu bogata si Dumnezeiasca Ta putere si cu Darul Sfintei Tale Cruci, careia ma inchin si o maresc, acum, si pururea si in vecii vecilor. Amin!!!

RUGACIUNEA DE MIERCURI!!!

RUGACIUNEA DE MIERCURI!!!

Preaputernice si iubitul meu Doamne! Imi aduc aminte ca Te-ai nascut om din Sfanta Fecioara in pestera si ca Te-ai vandut cu treizeci de arginti de ucenicul Tau cel viclean, pentru ca sa ne rascumperi pe noi pacatosii din mainile celui rau. Pentru acesta Te rog sa Te milostivesti asupra mea pacatosul si sa ma rascumperi pe mine vanzatorul si in toate zilele, ucigasul. Si aceasta sa o faci, te rog, pentru ca sa cinstesc Nasterea Ta cea Sfanta si sa ma inchin Dumnezeirii Tale; D-ami Doamne iertare pacatelor mele cele multe si puterea sa stau impotriva relelor trupului si ale sufletului meu. Primeste acesta mica a mea rugaciune si smerita meavointa, ca ma intristez pentru ca Te-am intristat si ma amarasc, pentru ca Te-am mahnit peste masura. Inca ma aduc pe mine Tie, si de voia mea ma dau in mainile Tale, pentru ca sa ma pedepsesti precum mi se cade si sa ma tamaduiesti cu ierburi amare ca un doctor bun precum vei vrea; pentru ca altul nu poate sa ma vindece, fara numai Tu, Dumnezeul meu si Ziditorul meu. La Tine, drept aceea, am toata nadejdea mea crezand ca, precum ai primit sa te vinzi pentru mine, asa imi vei darui si acum mila Ta, sa ma rascumperi din vesnice munca si sa ma asezi intru Imparatia Ta. Nu te departa de la mine, carele sunt mai rau vanzator decat Iuda; nu ma lasa sa am in inima mea cugetele cele desarte ale pacatului; nu ma slobozi sa Te imbratisez si sa Te sarut cu sarutare vicleana si cu si cu buze spurcate, nici sa-Ti zic: “Bucura-Te, Invatatorule”, cu gura mea cea spurcata, nica sa Ta mai rastignesc in toate zilele cu faptele mele faradelege, nici sa te batjocoresc cu gandurile mele rele, precum faceau vrajmasii Tai, pe vremea patimilor Tale; Ci ca femeia cea pacatoasa, sa Te spal, nu cu mir, ci cu lacrimile ochilor mei, pentru ca sa ma invrednicesc sa aud si eu din gura Ta cea dulce: “Iertate iti sunt pacatele!”AMIN!!!

Rugaciunea de Luni

Rugaciunea de Luni

Doamne Iisuse Hristoase, cu adanca umilinta recunosc si marturisesc, ca in toata ziua pacatuiesc contra iubirii Tale Dumnezeiesti. Deci, astazi, ca este luni si inceputul saptamanii, ma rog cu umilinta indurarii Tale celei mari: iarta-mi pacatele cele de voie si fara de voie, si-mi ajuta sa pun inceput bun si sa port mai multa grija de sufletul meu, pentru care ai rabdat atatea dureri la Sfanta Ta Rastignire!
O Doamne, astazi iti dau sufletul si trupul meu si vointa mea, rugandu-Te sa fie voia Ta cu mine, dupa buna placerea Ta. Pedepseste-ma Doamne, dupa indurarea Ta, in aceasta lume, iar nu in cealalta viata. Si iarta pe cei vii si pe cei raposati, pentru rugaciunile Sfintei Tale Biserici, si pe toti ne invredniceste de marirea Ta in rai. La aceasta pun mijlocitori pe Sfintii Tai ingeri, catre care zic: O, cerestilor ajutatori si pazitori ai oamenilor, voua ma inchin si va multumesc, pentru ajutorul si conducerea ce ne-o dati in toate zilele noua, nevrednicilor si pacatosilor. Scutiti-ma de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, ca sa nu mai pacatuiesc de acum inaintea Dumnezeului meu! Invredniciti-ma sa va vad la moartea mea, stand in jurul meu si sa duceti sufletul meu in cer, ca sa se inchine maririi Fetei lui Dumnezeu, iar voua sa va multumesc acolo, pentru purtarea de grija ce ati avut pentru mine si binele vostru sa-l spun cu glas neincetat in veci. Amin.

Cat de mare este valoarea ta - povestioara cu talc

Cat de mare este valoarea ta - povestioara cu talc

Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?

Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea. Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
- Daca m-ai putea ajuta tu pe mine poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
- Bine, incuviinta batranul intelept.

Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.

Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.

... Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alearga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.

Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.
- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.

Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra.

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": *** SECRETELE PREOTILOR SI A EPISCOPILOR ***

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": *** SECRETELE PREOTILOR SI A EPISCOPILOR ***

*** SECRETELE PREOTILOR SI A EPISCOPILOR ***

Sa nu comentati daca nu cititi tot si cu atentie , ..este mult dar se merita
Trebuie să spun din start, pentru toți iubitorii de bârfe, că acest articol nu face nicio dezvăluire ”senzațională” şi nici nu scoate la iveală vreo faptă rea a celor care slujesc în Biserica Ortodoxă, ci pur şi simplu dezbate la nivel general problema faptelor reprobabile cu caracter secret, pe care le fac unii clerici, fie ei preoţi sau episcopi, și care au urmări negative în popor.

Acest articol îi vizează în primul rând pe clerici, dar nu ca o acuză ci ca un semnal de alarmă că noi, poporul, oamenii simpli din Biserică, vedem şi auzim tot sau aproape tot ce se întâmplă în viaţa celor care slujesc la altar, chiar dacă se încearcă ascunderea aspectelor nedemne ale vieţii. Tot de la început fac precizarea că articolul vizează doar pe acei clerici care au ce ascunde, şi a căror fapte sunt de ruşine şi nu pot fi aduse la lumină. Nu vreau sa generalizez, căci ar fi o mare greșeală, deoarece avem mulți clerici vrednici de toată lauda, dar cine se va simți cu musca pe căciulă, va fi vizat. Însă vizat nu de mine, ci de glasul propriei conştiinţe, de dreptatea lui Dumnezeu, de „securea (care) stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” (Matei 3, 10)

Sunt preoţi care nu au secrete şi care sunt sinceri în tot ceea ce fac, şi pentru că au o viaţă curată nu le este teamă ca faptele lor să iasă la lumină. Dumnezeu îi ştie pe fiecare din ei. La fel sunt și preoţi care fac misiune prin familiile lor şi întăresc în credință întreaga parohie, atât prin cuvânt cât mai ales prin faptă, dar sunt deasemenea preoţi care dărămă ceea ce au zidit la predică, prin propriile fapte necreştine sau prin faptele nedemne ale soţiei sau copiilor lor. Dumnezeu îi ştie pe fiecare!

Cât priveşte pe unii episcopi, pe cei pe care i-am cunoscut personal şi pe cei de care am auzit, am aflat că au secrete, şi nu mi-a fost dat să aud până acum de un episcop a cărui viaţă să fie deschisă ca o carte. Ciudat! Chiar ei, care primesc atâta slavă de la oameni, atâta respect, şi atâta har de la Dumnezeu, chiar ei sunt cei care se afişează ca persoane închise şi cu teamă de a se apropia de oameni în mod real, nu doar la suprafaţă. Hristos era mereu înconjurat de mii de oameni, mulţumile îl urmau oriunde, iar astăzi episcopii nu mai au curajul nici să invite un sărac în casa lor. Sunt oameni ai străzii care stau în frig pe lângă palatele episcopilor. Astăzi episcopii stau la masă cu oamenii politici, nu cu săracii. Palatele episcopale sunt saloane de primire pentru primari, senatori, deputaţi, miniştri şi oameni de afaceri dar nu și pentru ciungi, orbi, şchiopi, săraci şi toți năpăstuiții lumii. Dar Hristos Domnul, Arhiereul cel Veșnic și Capul Bisericii se identifică în primul rând tocmai cu sărmanii: ”Întrucât ați făcut unora dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40)

Pe mine mă doare asta foarte mult! Totuşi în predicile de la amvon auzim cu totul altceva.

Preotul şi episcopul sunt persoane publice şi foarte expuse în societate. Oamenii văd şi analizează fiecare gest al lor cu o atenţie mult mai sporită decât gesturile unui simplu mirean, pentru că toţi aşteaptă să simtă ceva dumnezeiesc în comportamentul lor pe măsura veșmintelor pe care le poartă dar mai ales pe măsura misiunii care li s-a încredințat. Poporul aşteaptă să vadă cum Harul lui Dumnezeu primit la hirotonie lucrează prin preoţi, nu doar la Sfânta Liturghie sau la săvârşirea Sfintelor Taine ci şi pe stradă, acasă și în societate. Oamenii, fie ei credincioși sau nu, au aşteptări mult mai mari de la clerici decât de la mireni!

Din acest motiv, orice mică scăpare din comportamentul lor este hiperbolizată şi va circula foarte repede din gură în gură. Cercetătorii de marketing spun că un client fericit cu experienţa pe care a avut-o după cumpărarea un produs sau a unui serviciu, va împărtăși experienţa sa la două persoane în medie. Pe de altă parte, un client nefericit, care a fost dezamăgit de produsul şi serviciul cumpărat, va povesti dezamăgirea sa la 10 persoane în medie. Prin urmare „păcatele” firmelor sunt de 5 ori mai promovate decât „virtuţie” lor, şi este logic să fie așa pentru că oamenii percep binele ca stare de normalitate şi nu se simt constrânşi să-l povestească, pe când răul îl percep ca pe o anomalie a societăţii şi povestindu-l încearcă să-i îndepărteze şi pe alţii de el, şi indirect încearcă să-l elimine prin atenționare.

Se întâmplă acelaşi lucru şi în cadrul relațiilor pacienți-doctori, și în cadrul relațiilor elevi-profesori, dar mai ales în cadrul relaței popor-clerici: faptele de rușine ale clericilor sunt mai puternic răspândite în popor decât faptele lor bune. Mai ușor se ține minte o faptă rea decât zece fapte bune ale aceleiași persoane. Astfel, uneori patimile clericilor smintesc mai mult decât zidesc virtuţile lor. De aceea ne cere Hristos Domnul să fim desăvârşiţi, ca binele nostru să nu fie slăbit în putere de răul din noi. Acesta este motivul pentru care preotul trebuie să împlinească în viaţa sa tot ceea ce propovăduieşte, pentru că altfel mesajul propovăduirii devine din ce în ce mai diluat, mai slab şi mai ireal în raport cu faptele de rușine. Oamenii se smintesc când văd clerici care nu sunt consecvenți cu învățătura pe care o propăvăduiesc, până într-acolo încât ajung să arunce cu mizerie chiar și în credința propăvăduită.

Sunt preoţi şi episcopi care cred că au secrete pe care oamenii nu le ştiu, sau cred că doar foarte puţine persoane din jurul lor le cunosc. Ceea ce nu realizează este că bârfele despre faptele rele circulă mai repede decât ar dori. Un singur om este de ajuns să ştie ceva rău, iar acel om va împărtăşi „secretul” cu alt om de mare încredere de lângă el, care la rândul lui va împărtăşi şi el secretul cu alţi doi prieteni, și care vor duce vestea tot aşa până ce ”secretul” va deveni public. Astfel, în câteva zile, sute de oameni din toate colţurile lumii află nişte „secrete” pe care clericii în cauză cred că le ţin bine ascunse. Chiar Hristos Domnul zice că „nimic nu este ascuns care să nu iasă la iveală”.

Credincioșii află până la urmă totul și drept urmare se smintesc, iar în sufletele lor se nasc resentimente, repulsie și atitudini anticlericale, adică un efect al lui ”semeni vânt și culegi furtună”.

Să nu ne mai înşelăm că putem face păcatul fără urmări deoarece totul iese la iveală. Şi când zic tot mă refer la tot. Există o singură soluţie: să nu mai păcătuim, doar aşa oamenii nu se vor sminti și îndepărta de Biserică.

Atunci când un cleric face nelegiuri, chiar acele persoane cu care a „colaborat” vor fi cele care vor acuza public starea precară a moralităţii clericilor, adică la nivel generalizat, ca să nu-și dea de gol propria complicitate. Am auzit oameni de afaceri şi politicieni care acuză preoţii şi episcopii de comportament imoral. Ba aş putea spune că tocmai ei, partenerii de afaceri ai clericilor, sunt cei care propovăduiesc societăţii sus şi tare că: „popii sunt hoţi”.

Trebuie să fii naiv să crezi că cei cu care te-nvoieşti la rău vor tace din gură și nu vor face reclamă la ceea ce au văzut. Sunt şi ei oameni, au şi ei aşteptări, vor şi ei să se mântuiască, au şi ei copii de botezat şi tineri de căsătorit. Au şi ei probleme de suflet, deci la preot vor ajunge, şi au şi ei pretenţia să ajungă în faţa unui om sincer şi curat. Gândiţi-vă ce părere au soţia împreună cu copiii unui afacerist, despre preotul cu care soţul/tatăl tocmai a făcut un compromis de natură economică.

Este și acesta un motiv pentru care se duce de râpă credinţa în Dumnezeu a oamenilor simpli, pentru că există slujitori ai alterelor care se străduie să obţină fonduri de la oameni de afaceri sau de la politicieni dar se compromit uneori în diverse feluri pentru asta, apoi construiesc o biserică şi o cantină socială, deși în spate dărâmă sufletele a sute sau mii de oameni.

Credeţi-mă, sunt fapte ale unor preoţi din Banat care smintesc oamenii din Dobrogea. Şi ştiţi de ce? Pentru că oamenii îi ştiu pe toţi ca preoţi şi nu-i interesează că sunt din Timişoara sau din Cluj, ei ştiu doar că slujitorii Bisericii îi dezamăgesc.

Aș vrea să subliniez încă odată că articolul de față are scopul de a trage un semnal de alarmă, acela că oamenii se smintesc de faptele rele ale clericilor pe care aceștia le cred bine ascunse. Oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, ies din sânul Bisericii în tăcere, pe nesimțite, lăsând în clericilor falsa percepție că totul este bine.

Tot cu această ocazie amintesc că motivul pentru care unii preoţi nu mai poartă reverendă în diferite ocazii, este pentru că oamenii se vor uita cu alţi ochi la ei, și vor avea așteptări pe care preoții respectivi simt că nu le pot îndeplini, deși condiția de preot o cere. Preoţii când sunt în restaurant, ştiu că oamenii vor trage cu ochii în farfuria lor şi vor vedea friptura pe care o mânâncă vinerea, în zi de post, știu că vor vedea maşina de lux pe care o au în proprietate şi alte asemenea.

Nu vreau să denigrez slujitorii Bisericii ci urmăresc să stârnesc un sentiment de ruşine în conştiinţe celor care ne îndepărtează de Dumnezeu prin faptele lor. Nu ştiu câţi dintre ei sunt aşa... Dumnezeu îi ştie. Dar vreau doar ca ei să conştientizeze că oamenii vorbesc şi află foarte multe lucruri, lucruri care le alimentează îndreptățirea de sine, patima bârfei, a clevetirii și în final îi îndepărtează pe oameni din sânul Bisericii.

Prin tot ce face ca preot/episcop şi ca om, viaţa însăși a unuiunuicleric este o carte deschisă de pedagogie creştină, din care fii Bisericii învaţă în fiecare zi.

Pr. Savatie - Despre judecarea preotilor si gandul cel bun (smerit)

Sursa:Faceebook

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": Scrisoarea copilului către părinţi!

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": Scrisoarea copilului către părinţi!

Scrisoarea copilului către părinţi!

Manutele mele sunt inca mici, de aceea nu te astepta la perfectiune cand fac patul, cand pictez sau cand arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog sa nu o faci înca o data. Voi simti ca nu am făcut fata asteptarilor tale. Încearca sa iei partea buna din tot ceea ce fac; bucura-te ca m-am chinuit sa ma leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a iesit decat un nod.

Piciorutele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasi mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la început de drum. Ai rabdare cu mine. Voi învăta totul, dar treptat-treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te necaji cu mine! Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.

Ochii mei sunt inca mici, nu au vazut lumea asa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea. Si nu mă limita inutil! Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des si cateodata acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu si nici nu am pe altcineva în afara de tine sa intreb. Fa-ti, te rog, timp si pentru mine, explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta frumoasa si fa aceasta bucuros si plin de dragoste.

Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta dacă esti consecvent în aplicarea lor. Insa dacă astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu. Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii.

Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune. Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi trăiesc copilăria si sa ma bucur de ea. Nu îmi incarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc!

Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt înca foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii întelegator la greselile mele si la stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de încredere în fortele proprii. Gandeste-te: poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!

Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu mă umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv intotdeauna voi raspunde pozitiv, deci incearca sa fii blând, iubitor si intelegator.

Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred ca minciuna este singura cale în viata; nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti; nu ma critica, caci astfel voi invata sa judec; nu ma respinge, caci voi crede că nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale: credinta, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.

Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu si tot ce vine de la El nu are cum sa fie “bun de nimic”. Nu ma face sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Asa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.

Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt !

Sursa:http://www.ortodoxiatinerilor.ro

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": Comoara din suflet

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": Comoara din suflet

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": Comoara din suflet

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": Comoara din suflet

Comoara din suflet

Alexandru avea patru ani. Era un copil cu obrajii trandafirii şi ochi negri de cărbune, ce încă priveau lumea cu uimire şi nevinovăţie. Când se întorcea de la grădiniţă, încă de departe, de pe drum, îl întâmpina un câine mare, alb şi împreună intrau bucuroşi pe poartă.

- Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.
Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru. Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.

Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…

Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.

Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.

***

Aş vrea ca şi tu, copile drag ce citeşti aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri porneşti la drum în viaţă! Întipăreşte-ţi de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioşi, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îţi vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul tău înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat…



Ţie, copile drag, şi vouă, părinţi cu suflet de copil…



extras din Suflet de copil. Povestiri, Monahia Parascheva Avadanei

Sursa: http://luminaortodoxiei.com/

Mare lucru este prietenia!

Dacă mor înaintea ta, fă-mi o favoare, prietene: plângi cât vrei, dar nu te supăra pe Dumnezeu că m-a luat. Dacă nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă nu reuşeşti să plângi, nu îţi face griji. Dacă vrei să râzi, râzi. Dacă cineva îţi spune ceva despre mine, ascultă şi crede ce îţi spune. 
Daca mă laudă prea mult, nu da importanţă. Daca mă critică prea mult, apără-mă. Nu uita că nu am fost un sfânt, însă toată viaţa am încercat să fiu mai bun. Dacă simţi tristeţe şi vrei să te rogi pentru mine, poţi să o faci; chiar voi avea nevoie de rugăciunile tale. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, vorbeşte cu Dumnezeu şi eu te voi auzi. Din când în când mai spune-I lui Dumnezeu ce faci; eu nu voi fi lângă tine, însă tot timpul voi fi bine atunci când voi şti că eşti fericit, prietene.

Dacă te-am rănit vreodată, adu-ţi aminte că am fost om neputincios, cu slăbiciuni şi scăderi, dar că m-am luptat mereu să le depăşesc şi să repar ce am rănit pentru ca prietenia noastră să fie una adevărată. Iar dacă vreodată ţi-am fost de folos, să-ţi aduci aminte de mine cu drag şi să cauţi şi tu la rândul tău să oferi ajutor oricărui om pe care îl vei întâlni. Fii lumină pe cale oriunde vei trece! Fii alinare pentru orice rană, picior pentru cel şchiop, hrană pentru cel flămând, îmbrăcăminte pentru cel gol, dar mai ales îmbracă în dragoste pe cel lipsit de mângâiere; nu este sentiment mai frumos şi mai înalt ca acela de a şti că ai îmbogăţit în dragoste pe aproapele tău. Şi atunci când ai făcut totul cu dăruire, să nu aştepţi să primeşti înapoi de la oameni, nici răsplată, nici laude: vede ochiul Tatălui Ceresc şi El îţi va răsplăti ţie după câtă dragoste ai pus în tot ce ai făcut. Iar de va fi nevoie, chiar să te jertfeşti pentru aproapele tău pentru că aceasta este iubirea supremă – jertfa şi devotamentul până la sacrificiu.

Îţi mulţumesc, prietene, că mi-ai fost alături în clipele fericite din viaţa mea, dar mai ales în momentele de grea încercare. Îţi mulţumesc că m-ai acceptat cu toate ale mele şi că m-ai iubit fără vreun interes. Iar când va fi să-ţi iei şi tu rămas bun de la viaţă, să nu te temi, fiindcă cu o moarte toţi suntem datori, odată tot trebuie să plătim această datorie. Moartea însă nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa, deoarece se ivesc zorile; ea este numai poarta dintre cele două lumi; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit. Şi atunci doar un singur lucru mai avem de îndeplinit: să-I dăruim Stăpânului sufletul nostru, pentru că El a avut încredere în noi ca I-L vom duce înapoi în aceeaşi stare de neprihană pe care am avut-o la început. Însă până atunci tu să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta; să fii o pildă pentru cei ce au rămas pe pământ.

Să-ţi aduci aminte cu drag de prietenia noastră de pe pământ şi să ai nădejdea că ea se va desăvârşi în Cer. Crezi în lucrurile acestea? Atunci roagă-te pentru ca amândoi să fim bine şi să ne revedem mai târziu cu bine. Un singur dor îmi mai arde în suflet, prietene: să-L slăvim împreună pe Hristos, pe vecie!
Prietenia, in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur

Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.

Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici.

Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.

După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.

Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.

Prietenii - desigur prietenii după Hristos - trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.

Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii.

Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre tine.Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca.

Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.

Sursa: http://luminaortodoxiei.com/

Apoi, dacã nu mai poţi sta aici, sã vii acasã, cã doar tu ai unde veni...

Apoi, dacã nu mai poţi sta aici, sã vii acasã, cã doar tu ai unde veni...

Mi-aduc aminte, a fost odatã la noi o împrejurare mai grea si mama a zis: „Apoi, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã, cã doar tu ai unde veni". E ceva atât de înduiosãtor, atat de placut, atat de dulce... Vedeti ce înseamnã inima de mamã? Nu te lasã niciodatã, niciodata, orice ar fi mama nu te uita... Te lasã unii, altii nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizeazã, te împing, te asupresc. Asa ceva nu poate face mama, mama noastra a tuturora! Pot face strãinii, dar cine are inimã de mamã, nu poate. „Apoi tu, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã cã doar tu ai unde veni...".

Dacã mama cea pãmânteascã poate face asa ceva, gânditi-vã la Maica Domnului! Maica Domnului sã ne pãrãseascã vreodatã? Se poate cumva sã ne pãrãseascã Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru cã este mamã, pentru cã are suflet si inimã de mamã. Noi zicem „Maica Domnului" ca si când am zice un titlu. Or, noi trebuie sã stim cã Maica Domnului este mamã. Si nu este mamã numai pentru Domnul Hristos, este mamã pentru toti cei care vrem s-o avem si sa fie mama noastra. Maica Domnului ne cheamã la Domnul, ne cheamã sã fim aproape de Domnul. Domnul Hristos ne este binevoitor, vrea sã ne ocroteascã asa cum gãina îsi întinde aripile peste puii ei. Ati vãzut clostile, cum îsi adunã, seara, puisorii în jurul lor, cum îi acoperã si le dau cãldurã din trupurile lor?

Asa face mama, asa face mama mamã si asa face Maica Domnului: ne duce la Domnul Hristos si ne recomandã si pe noi, cum i-a recomandat pe cei de la Nunta din Cana Galileii, care nu mai aveau vin si cãrora Domnul Hristos le-a fãcut vin din apã (cf. Ioan 2). De ce? Pentru cã a mijlocit Maica Domnului. Sigur cã ne ajutã Dumnezeu în primul rând. Dar, de multe ori ne gândim cã suntem pãcãtosi si nevrednici sa privim in sus catre El si cã nu suntem vrednici sã se ocupe Dumnezeu de noi. Dumnezeu nu ne-a lasat si nu ne va lasã niciodatã! Nu ne lasã niciodatã, prin oricât de grele împrejurãri am trece. Ori de-am fi bolnavi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputinciosi, Dumnezeu nu ne lasã, El nu vrea sa se lase niciodata de noi,orice ar fi... Nu ne lasã nici Maica Domnului.

Maica Domnului este cu noi si ne ajutã, ne întãreste, se roagã pentru noi pururea , ne ocroteste si ne mângâie. "Lumina întunecatului meu suflet, nãdejdea, acoperãmântul, scãparea, mângâierea si bucuria mea". Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut si vrea sã ne ocroteascã, sã ne ajute si sã ne acopere cum acoperã gãina puii sãi. Va propun , când vedeti câte-o pasare întinzându-si aripile peste puisorii sãi, sã vã gânditi cã Domnul Hristos a zis: „De câte ori am voit sã adun pe fiii tãi, cum adunã pasãrea puii sãi sub aripi" (Luca 13, 34). Niciodatã nu putem fi singuri când Îl avem pe Dumnezeu. Niciodatã nu suntem singuri când o avem pe Maica noastra. Niciodatã nu suntem singuri când îi avem pe sfintii lui Dumnezeu.

Niciodatã nu suntem pãrãsiti când Dumnezeu este cu noi, când Maica Domnului este cu noi. Stiti cine este pãrãsit? Acela care vrea sã fie pãrãsit, si chiar doreste lucrul acesta; daca doresti din tot sufletul sa fii cu cineva, nu are cum sa nu poti; Domnul este pururea cu noi, ne poate oferi compania Sa, poate fi oricand cu noi, El nu ne poate refuza niciodata, n-a refuzat niciodata pe nimeni, El doreste sa vada ca noi dorim sa fim cu El. Paradoxal, uneori cand, chiar nu dorim sa fim cu cineva, El, Domn si Imparat sta si bate la usa sufletul nostru pentru a Ii deschide sa intre, sa vina si sa fie cu noi. Acela care doreste sa fie parasit , acela nu are darul lui Dumnezeu si aceluia i-ar putea zice Domnul Hristos: „De câte ori voit-am sã vã adun cum adunã gãina puii sãi sub aripi, dar n-ati vrut". Cine vrea sã fie cu Dumnezeu, Îl are pe Dumnezeu. Cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, gândurile lui sunt gândurile lui Dumnezeu, simtirea lui este simtirea lui Dumnezeu.

Sã avem mai multã încredere în Dumnezeu, mai multã încredere în Maica Domnului, mai multã încredere în bunãtatea lui Dumnezeu, eu as zice sa-L provocam pe Dumnezeu la bunatate pentru ca nu are cum sa nu ne raspunda, aceasta-i pentru mine certitudine; trebuie indrazneala sa facem lucrul acesta... sa indraznim si catre bunãtatea Maicii Domnului. „Pe Nãscãtoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, întru cântãri cinstind-o sã o slavim". Sã o mãrim cum a mãrit-o Dumnezeu când a ales-o. Sã o mãrim cum a mãrit-o Fiul sãu când S-a sãlãsluit în pântecele ei cel pururea fecioresc. Sã o mãrim cum a mãrit-o îngerul binevestitor care i-a zis: „Binecuvântatã esti tu între femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau" (Luca 1, 28). Sã o mãrim cum a mãrit-o Elisabeta, plinã de Duhul Sfânt, care a zis: „Binecuvântatã esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tãu" (Luca 1, 42). Sã o mãrim cum a mãrit-o femeia care a ridicat glas din popor si a zis cãtre Domnul Hristos: „Fericit este pântecele care Te-a purtat si fericiti sunt sânii pe care i-ai supt" (Luca 11, 27). Sã o mãrim cum au mãrit-o îngerii si toti sfintii, cum a mãrit-o Biserica în toata vremea ei...

Sfârsesc aceste gânduri si aceste cuvinte pe care le spus si mi le-am spus si mie, din care m-am bucurat si eu si din care sper sa mai bucur si pe altii si mai zic încã o datã, cum a zis mama : „Tu, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã, cã ai unde veni". Apoi sã stiti cã Maica Domnului zice tot asa cãtre noi. Dumnezeu sã ne ajute, Maica Domnului sã ne ocroteascã si sã ne întelepteascã, pentru ca sã avem bucuria pe care o dã Maica preacuratã, Maica bucuriei.

Părintele Teofil Pârâian

La inceput de drum. Preotia -Slujire in Iubire

La inceput de drum.
Preotia -Slujire in Iubire

Preotul – Icoana lui Hristos
Toti oamenii asteapta de la preot o atitudine foarte apropiata de cea a lui Hristos Domnul Iubirii. Este foarte corect sa ai astfel de asteptari, nu? Avem inca preoti care chiar asa sunt. Cand spun asta ma gandesc la cum ii vede Hristos pe preoti: toti sunt sfintiti, adica chemati si asezati in slujirea aceasta speciala, iar multi din ei sunt foarte aproape de sfintenie.

Pentru un preot nu este greu sa ajunga la a fi "cu un picior in rai" inca de pe pamant, este foarte greu sa se mentina in starea aceasta. Lupta este uriasa si un mare aport spre mantuirea preotului il are tocmai felul cum duce aceasta lupta. Altfel spus, o mare grija a preotului este sa pastreze darul ce i-a fost incredintat. La fel de importanta insa este si lucrarea de a aduce roada, caci pentru aceasta i-a fost dat darul. Se definesc astfel, doua griji (lucrari, stari) ale preotului: prima grija preotul o are fata de Dumnezeu in mod direct iar cea de-a doua tot fata de El dar prin intermediul Bisericii.

Preotul – Purtator al Harului Preotiei
Prima lucrare (sau stare) este o relatie speciala (numai) intre preot si Dumnezeu; i-as spune starea de “Purtator al Harului Preotiei”. Din aceasta stare rezulta si cinstirea pe care o are preotul in lume. El se prezinta ca alesul, prietenul, casnicul lui Dumnezeu. Dar aici nu persoana omului este proeminenta ci mai mult Preotia acestei persoane, adica Harul Preotiei. De aceea cinstea fata de preot se cere si daca, la un moment dat, faptele persoanei nu sunt potrivite statutului sau. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea (citez din memorie): “cine-l cinsteste doar pe preotul vrednic pe preot il cinsteste, cine-l cinsteste si pe preotul nevrednic, preotia o cinsteste!”. Putini oameni mai au azi capacitatea spirituala sa-l vada pe preot in aceasta stare, de “Purtator al Harului Preotiei”!

Starea aceasta nu cade sub judecata lumii, nici chiar a Bisericii, ci este intima cu Dumnezeu. Orice atac, din exterior, asupra acestei stari este batjocura la adresa lui Dumnezeu si El nu-si va lasa prietenii neaparati caci le-a spus ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor! Orice tradare a acestei stari de catre preot este un pacat aproape sinonim cu sinuciderea, caci preotul nu se mai poate intoarce la viata anterioara, fara preotie adica, asa cum nici omul nu se mai poate naste inca o data!

Preotul – Slujitor al Harului Preotiei
Cea dea doua stare, sa-i spunem de “Slujitor al Harului Preotiei”, care are ca lucrare slujirea, aducerea de roada, inmultirea talantilor, se face, dupa cum spuneam, in Biserica. Ea se face de catre preot tot pentru Dumnezeu dar nu in mod direct ci prin “aproapele nostru”. Cele trei slujiri ale preotiei, pe care Hristos le-a avut ca proprii in lucrarea Sa pamanteasca, capata forma in lucrarea de zi cu zi a preotului, asemenea unor puteri (sinonim cu slujiri): puterea invatatoreasca, puterea sfintitoare si puterea conducatoare (duhovniceste). Credinciosul de azi nu vede decat starea aceasta de-a doua (slujirea ca “Slujitor al Harului Preotiei”), acesta il afecteaza, il intereseaza, pentru ca i se adreseaza. In functie de aceasta stare clasifica preotii, ii cinsteste sau ii condamna.

Atacul din exterior asupra acestei stari, daca are o justificare ce este dreapta, il pune pe preot intr-o stare de incompatibilitate (greseala, pacat) cu lucrarea lui in Biserica. Echilibrul se poate reface prin pocainta si daca preotul nu a renuntat la credinta lui in Harul Preotiei, prima stare (aceea de “Purtator al Harului Preotiei” ) nu este afectata deloc. Asfel, de exemplu, se poate ajunge ca un preot sa fie oprit de la a sluji cele sfinte pentru totdeauna dar, fie atunci, fie dupa un timp de pocainta sa i se dea voie, totusi, sa se impartaseasca la un loc cu ceilalti preoti in Altar in starea de “Purtator al Harului Preotiei”.

Atacul din exterior poate fi insa si unul nedrept si atunci interventia Stapanului preotului se va face simtita, ca si in prima stare. De aici acea teama a credinciosului, justificata, dar uneori impinsa spre extrema, cum ca daca ai nedreptatit un preot va trebui sa faci fata unui blestem; este de fapt blestemul propriei acuzatii mincinoase.

Preotul – Slujitor sau sluga
In Biserica, fiecare crestin, membru al Bisericii asteapta ceva de la Dumnezeu. Unii ceva concret, spre folosul lor duhovnicesc sau/si trupesc si prin credinta lor vor primi de la Domnul ceea ce cer, prin mana preotului (uneori nu la propriu “prin mana preotului” ci prin slujirea lui la Altar ). Altii, insa, rai fiind, incearca sa-si ascunda pacatul lor de Dumnezeu si cum o poti face cel mai bine decat desfiintand pe cel care iti vorbeste in numele Domnului. Astfel se lanseaza o vanatoare a pacatelor preotului (ca sa justifice neascultarea de cuvantul acestuia) sau daca nu se gasesc pacate destul de mari, atunci se incearca schimbarea randuielii drepte asa incat pacatul lor sa fie considerat in comunitate macar ceva corect daca nu chiar virtute; iar preotul nu trebuie sa se opuna, altfel….! Asa s-a ajuns la renuntarea la necesitatea Preotiei. Acest atac asupra celui care este perceput ca inamicul principal, preotul, are grade diverse: de la simpla acceptare a unui gand de genul “ei lasa ca nu-i asta chiar asa sfant ca sa-mi spuna mie ce sa fac”, pana la adevarate lupte fatise. Daca preotul nu se lasa atras in conflict si isi respecta principiile date de Hristos prin Preotie, pierderea este doar a celui care ispiteste. Daca preotul cade in capcana intinsa va deveni partas, mai mult sau mai putin, pacatului ispititorului.

Concluzie
Revin la intrebarea de la inceput: este gresit sa ai asteptari mari de la un preot? Nu, absolut nu. El trebuie sa fie lumina la fel ca Stapanul Sau. Preotul care nu mai lumineaza trebuie tratat ca atare: ca pe un frate crestin care a cazut. Preotia pe care o poarta insa, trebuie tratata tot ca Preotie chiar daca purtatorul ei este jos. Un capat al preotiei este jos cu omul, este drept, dar mai este un capat care va ramane la Hristos si acela nu poate fi intinat; prin acel capat Domnul, daca vrea, va lucra mereu, indiferent de starea sau acceptul oamenilor spre aceasta. Un caz special este acela al preotului care nu mai vrea sa lucreze sau obliga harul sa lucreze in interesul celor lumesti. Acesta este sinucigas si deja a murit. Miroase urat si se simte de departe! Dar ramane in grija Domnului, iar Acesta stie cand sa-l ingroape sau cand sa-l invieze.

Pr. Gheorghe Iftimi

Despre “Talisman”, “Visul Maicii Domnului” şi “Epistolie”. Atenţie la scrieri religioase false!

Adresându-mă cu o problemă la un preot, am fost sfătuită să citesc de 40 de ori Talismanul şi Visul Maicii Domnului, şi să le port cu mine tot timpul. Pe internet am citit păreri diferite despre aceste scrieri, dar nu ştiu ce să cred pentru că sfatul l-am primit de la un preot bătrân şi el le propunea spre vânzare chiar în biserica lui. Ce trebuie noi să credem despre aceste cărţi?

Răspuns: Problema la care vă referiţi este la fel de veche ca şi istoria Bisericii Creştine, pentru că chiar din secolul întâi, în lume au apărut tot felul de scrieri apocrife (false), puse pe seama apostolilor sau a Mântuitorului Însuşi, dar acestea nu sunt inspirate de Dumnezeu şi n-au fost niciodată recunoscute sau recomandate de Biserică (în întregimea ei). Nu excludem că unele din aceste scrieri au apărut „din intenţii bune”, fiind scrise de oameni evlavioşi, probabil ca şi preotul care v-a dat acel sfat, dar faptul că ei nu cunoşteau bine învăţătura Bisericii şi nici nu aveau binecuvântarea Bisericii în răspândirea acelei învăţături, a făcut ca acele scrieri să devină chiar periculoase pentru mântuirea omului. Printre ele se numără „Talismanul”, „Visul Maicii Domnului”, „Epistolia [Domnului Iisus Hristos]” ş.a. Acestea propun „căi uşoare”, dar ireale de a ajunge la Dumnezeu, de aceea trebuie ca aceste scrieri să dispară din casele tuturor creştinilor, nemaivorbind de biserici. Daţi-le foc şi bucuraţi-vă că aţi scăpat de înşelare. Ar fi prea simplu ca, purtând în buzunar sau în gentuţă o broşurică cu un text scris de nişte amatori, să fii ajutat şi mântuit în mod automat. Aşa ceva nu există şi nici nu poate exista. Chiar dacă am purta cu noi Biblia sau cartea de rugăciuni, tot nu ne-ar ajuta la nimic, pentru că ajutorul şi mântuirea vin numai dacă citim şi îndeplinim cele scrise în Biblie şi în alte cărţi aprobate de Biserică, de regulă prin binecuvântarea unui arhiereu.

Reţineţi un lucru simplu: rezolvarea problemei dumneavoastră, dar şi problemele tuturor creştinilor, trebuie să înceapă cu mărturisirea păcatelor şi îndreptarea vieţii păcătoase. Acest lucru va putea fi realizat numai dacă ne vom ruga şi noi cu credinţă, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Deci noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu Cel Viu (fiinţă tri-personală), dar nu să-l concepem ca pe o energie sau putere impersonală, care ne ajută prin copierea şi purtarea de cărticele, talismane, brăţări sau chiar cruciuliţe la gât, fără a crede şi a şti ceva despre Hristos care S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră.


Şi pentru a nu repeta (într-o altă formă) ceea ce au spus şi alţi părinţi, cu mai multă autoritate decât mine, vă redau mai jos un scurt comentariu la aceste scrieri, făcut de marele duhovnic român, arhimandritul Arsenie Papacioc, recent trecut la Domnul:

Fraţi creştini,

În ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credinţei, prin răspândirea unor scrieri ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. Cea mai cunoscută dintre acestea este cărticica "Visul Maicii Domnului", retipărită de nenumărate ori la diferite edituri, dar şi de unele parohii, acordându-i-se chiar şi "înalte binecuvântări". Broşura prezintă la început câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii dar adaugă şi un "text" despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest "text" nu a fost acceptat de Biserică, dar unii au considerat că ar întreţine un sentiment de evlavie. În realitate, însă, apocrifa ademeneşte sufletele mai slabe spre o credinţă greşită, spre superstiţie.

Se vorbeşte acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, în care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi ştim din Sfânta Scriptură că la numai 40 de zile de la naşterea Fiului ei i s-a vestit de către Dreptul Simeon: "Şi prin sufletul tău va trece sabie". Cu alte cuvinte: vei asista la răstignirea Fiului tău.

Deci nu era nevoie de un vis pentru a o "înştiinţa" sau menaja pe Maica Domnului deoarece i se vestise încă de la Întâmpinarea Domnului. Maica Domnului ştia de calvar şi din cuvintele Domnului când le spunea ucenicilor Săi: "Fiul Omului trebuie să pătimească multe… şi să fie omorât…” (Luca 9;22). Încă şi din Vechiul Testament pe care îl cunoştea, cu siguranţă, Maica Domnului ştia de patimile lui Mesia.

De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi de multe ori au preferat să le respingă decât să cadă în vreo greşeală. Vedem aceasta mai ales în Pateric şi în Vieţile sfinţilor. Astfel, sfântul Diadoh al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, pentru că de cele mai multe ori sunt batjocură a dracilor. Şi chiar dacă vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supără dacă nu o primim pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm. (Filocalia, vol. 1).

Respectivul răvaş susţine că: "dormind Preasfânta Fecioară în muntele Eleonului, când a fost în cetatea Betleemului, a venit acolo şi Domnul nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfântă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tău şi-l va purta cu sine şi în casă îl va păstra, de acea casă vrăjmaşul nu se va apropia şi duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui, iar la dreapta judecată va afla milă şi va fi primit în împărăţia cerurilor."

Pentru asemenea cazuri de falsă credinţă, Pravila Bisericească vesteşte cu luminat adevăr: "Dumnezeu nu voieşte să fie slujit prin minciună căci ceea ce astăzi minciuna pare că zideşte, mâine distruge împătrit mai rău ." În Pravila Bisericească amuleta este considerată un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.

Siguranţa că te vei mântui este o ispită grea care îşi are rădăcina în mândrie, ispită a celui rău tocmai pentru a-l îndepărta pe om de la mântuire. Atitudinea corectă este cea ortodoxă adică nădejdea mântuirii, nu certitudinea. Iată o pildă în acest sens: Un bun creştin ce era preocupat de mântuirea sa se strădui a să împlinească trei lucruri. Mai întâi, ţinea să fie bine spovedit întotdeauna. Apoi, dădea întotdeauna pomelnice la Sfânta Liturghie şi, al treilea, dădea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecata de Apoi este dezlegarea de păcate obţinută prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Că nu rămân păcatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecată spre pedeapsă.

După moarte l-au luat îngerii şi l-au dus în Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost că n-a întâlnit acolo pe cei care muriseră înaintea lui şi care fuseseră siguri că se mântuiesc. Al doilea, s-a mirat că a aflat pe unii la care nu se aştepta, care după socoteala omenească nu aveau şanse de mântuire. Şi cea mai mare mirare pentru el a fost că era şi el acolo, din mila lui Dumnezeu. Asta înseamnă să ai nădejde, nu să fii sigur.

Aşa şi noi, fiind ortodocşi, nu ne vom lăsa "duşi de nas" de garanţiile unui vis sau talisman care ne promite că "la Judecata de Apoi vom afla milă". Fraţilor, fără spovedanie, fără dorinţa de a ne curăţi viaţa, nu se mântuieşte nici un creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.

Mai departe se spune acolo: „iar de va scrie cineva Visul şi-l va purta cu sine… arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui". Niciodată nu-i va cere Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în albastru sau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va cere vreodată să poarte la el vreun talisman. În schimb Mântuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare.

Apostolul Iacov spune: "credinţa fără fapte este moartă". Iar faptele înseamnă să împlinim poruncile lui Hristos din Evanghelie. În schimb, omul care poartă „Visul” sau „Talismanul” împlineşte porunci omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mântuirea. El caută o credinţă ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se cere dovedită prin fapte bune. Se laudă cu talismanul şi-i găseşte diferite întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratrăsnet, le atribuie putere de exorcizare.

Se mai spune acolo că "din acea casă în care va fi păstrat, duhul rău va fi gonit". Dar Sfinţii Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să intre şi în biserică şi în Altar, numai în Sfântul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să intre. Deci de vom crede că nu va intra în casa ce are talismanul, se îmbolnăveşte dracul de râs! Iată cât de grosolană este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli, şi cu câtă obrăznicie se foloseşte el de numele Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.

Mai nou, se face reclamă la diferite lănţişoare cu cruciuliţe aducătoare de noroc şi câştig care, zice-se, au girul Ierusalimului. Iarăşi o credinţă care nu-ţi cere nici un efort. Dar un proverb românesc spune: "Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi pune în traistă". Altul german: "Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cârmă".

Înţelepciunea popoarelor arată de mult prăpastia dintre credinţă şi credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi.

Cumpărătorii dornici de noroc şi-au achiziţionat bijuteria miraculoasă doar-doar cocoşul cel bătut din poveste va aduce punguţa cu doi bani. Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră, dar toate acestea nu trebuie să ne descurajeze. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. Dumnezeu ştie necazurile noastre dar ne curăţeşte prin ele aşa cum se curăţă aurul în cuptor.

Dumnezeu ne-a mântuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era învins. Deci nici un creştin nu este scutit de crucea sa, pentru că este un dar de la Dumnezeu spre mântuire. Suferinţa nu este numaidecât o pedeapsă dar chiar dacă ar fi, ea este un canon care ne ajută să ne îndreptăm, să ne întoarcem la bine.

De vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună este meseria – brăţară de aur -, bună este tehnica, bune sunt limbile străine, dar cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta este şcoala practică şi tehnică, asta este adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.

În concluzie, “dorim vânzare bună” celor care comercializează aceşti idoli în miniatură: Visul, Epistolia, Talismanul şi bijuteria de la Ierusalim. Iar puţin credincioşilor care le cumpără – înşelare uşoară, dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab! AMIN!

Sursa : http://www.teologie.net

Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei…

Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?” „Recunoştinţa”, îi răspund. Unul îl iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.




Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe Însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape, în realitate, însă, se află departe unul de celălalt. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.
Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oamenii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc. – n.tr.), şi îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Când există numai dragoste trupească, şi, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-1 aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.
Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui. „Părinte”, mi-a spus el, „sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenuncheat în camera mea ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic decât numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece mi-am dat seama că omul acesta se învrednicise să vadă Lumina nezidită, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.
„Părinte”, mi-a spus, „sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme, însă, femeia mea nu a mai avut răbdare să se ocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Apoi mi-a cerut un apartament ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo prietenii. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut. Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezultat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi am aflat că venise aici, în Grecia, şi locuia într-o casă de curvie. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenuncheat să mă rog. «Dumnezeul meu», am spus, «ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul! Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Atunci m-a învăluit acea Lumină, iar inima mea a fost inundată de pace”. Când am auzit, i-am spus: „Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip”.
De aceea spun că ne vor judeca mirenii! Vedeţi, acesta, care era medic în America, care avea o astfel de soţie şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!


Părintele Paisie Aghioritul,
din vol. Viaţa de familie,
edit. Evanghelismos, 2003


Articol aparut in nr. 12 al revistei “Familia Ortodoxa”

Sursa:http://www.familiaortodoxa.ro

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": Triodul, cale spre Inviere

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": Triodul, cale spre Inviere: Creaţi un link

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": La Paşti – George Coşbuc

Parohia Ortodoxa "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil": La Paşti – George Coşbuc

La Paşti – George Coşbuc

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ
Răsuflu cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se întâlnesc în cale
Îşi zic :Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar.
Ah, Doamne!Să-le auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De –acelaşi gând, din cer adus
În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete
Bătrânii cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge mamă!