luni, 15 octombrie 2012
Scrisoarea copilului către părinţi!
Manutele mele sunt inca mici, de aceea nu te astepta la perfectiune cand fac patul, cand pictez sau cand arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog sa nu o faci înca o data. Voi simti ca nu am făcut fata asteptarilor tale. Încearca sa iei partea buna din tot ceea ce fac; bucura-te ca m-am chinuit sa ma leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a iesit decat un nod.
Piciorutele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasi mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la început de drum. Ai rabdare cu mine. Voi învăta totul, dar treptat-treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te necaji cu mine! Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.
Ochii mei sunt inca mici, nu au vazut lumea asa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea. Si nu mă limita inutil! Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des si cateodata acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu si nici nu am pe altcineva în afara de tine sa intreb. Fa-ti, te rog, timp si pentru mine, explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta frumoasa si fa aceasta bucuros si plin de dragoste.
Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta dacă esti consecvent în aplicarea lor. Insa dacă astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu. Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii.
Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune. Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi trăiesc copilăria si sa ma bucur de ea. Nu îmi incarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc!
Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt înca foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii întelegator la greselile mele si la stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de încredere în fortele proprii. Gandeste-te: poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!
Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu mă umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv intotdeauna voi raspunde pozitiv, deci incearca sa fii blând, iubitor si intelegator.
Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred ca minciuna este singura cale în viata; nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti; nu ma critica, caci astfel voi invata sa judec; nu ma respinge, caci voi crede că nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale: credinta, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.
Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu si tot ce vine de la El nu are cum sa fie “bun de nimic”. Nu ma face sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Asa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.
Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt !
Piciorutele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasi mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la început de drum. Ai rabdare cu mine. Voi învăta totul, dar treptat-treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te necaji cu mine! Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.
Ochii mei sunt inca mici, nu au vazut lumea asa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea. Si nu mă limita inutil! Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des si cateodata acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu si nici nu am pe altcineva în afara de tine sa intreb. Fa-ti, te rog, timp si pentru mine, explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta frumoasa si fa aceasta bucuros si plin de dragoste.
Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta dacă esti consecvent în aplicarea lor. Insa dacă astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu. Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii.
Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune. Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi trăiesc copilăria si sa ma bucur de ea. Nu îmi incarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc!
Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt înca foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii întelegator la greselile mele si la stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de încredere în fortele proprii. Gandeste-te: poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!
Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu mă umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv intotdeauna voi raspunde pozitiv, deci incearca sa fii blând, iubitor si intelegator.
Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred ca minciuna este singura cale în viata; nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti; nu ma critica, caci astfel voi invata sa judec; nu ma respinge, caci voi crede că nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale: credinta, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.
Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu si tot ce vine de la El nu are cum sa fie “bun de nimic”. Nu ma face sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Asa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.
Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt !
luni, 8 octombrie 2012
Comoara din suflet
Alexandru avea patru ani. Era un copil cu obrajii trandafirii şi ochi negri de cărbune, ce încă priveau lumea cu uimire şi nevinovăţie. Când se întorcea de la grădiniţă, încă de departe, de pe drum, îl întâmpina un câine mare, alb şi împreună intrau bucuroşi pe poartă.
- Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.
Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru. Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.
Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…
Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.
Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.
***
Aş vrea ca şi tu, copile drag ce citeşti aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri porneşti la drum în viaţă! Întipăreşte-ţi de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioşi, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îţi vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul tău înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat…
Ţie, copile drag, şi vouă, părinţi cu suflet de copil…
extras din Suflet de copil. Povestiri, Monahia Parascheva Avadanei
- Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.
Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru. Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.
Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…
Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.
Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.
***
Aş vrea ca şi tu, copile drag ce citeşti aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri porneşti la drum în viaţă! Întipăreşte-ţi de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioşi, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îţi vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul tău înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat…
Ţie, copile drag, şi vouă, părinţi cu suflet de copil…
extras din Suflet de copil. Povestiri, Monahia Parascheva Avadanei
Sursa: http://luminaortodoxiei.com/
vineri, 5 octombrie 2012
Mare lucru este prietenia!
Dacă mor înaintea ta, fă-mi o favoare, prietene: plângi cât vrei, dar nu te supăra pe Dumnezeu că m-a luat. Dacă nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă nu reuşeşti să plângi, nu îţi face griji. Dacă vrei să râzi, râzi. Dacă cineva îţi spune ceva despre mine, ascultă şi crede ce îţi spune.
Daca mă laudă prea mult, nu da importanţă. Daca mă critică prea mult, apără-mă. Nu uita că nu am fost un sfânt, însă toată viaţa am încercat să fiu mai bun. Dacă simţi tristeţe şi vrei să te rogi pentru mine, poţi să o faci; chiar voi avea nevoie de rugăciunile tale. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, vorbeşte cu Dumnezeu şi eu te voi auzi. Din când în când mai spune-I lui Dumnezeu ce faci; eu nu voi fi lângă tine, însă tot timpul voi fi bine atunci când voi şti că eşti fericit, prietene.
Dacă te-am rănit vreodată, adu-ţi aminte că am fost om neputincios, cu slăbiciuni şi scăderi, dar că m-am luptat mereu să le depăşesc şi să repar ce am rănit pentru ca prietenia noastră să fie una adevărată. Iar dacă vreodată ţi-am fost de folos, să-ţi aduci aminte de mine cu drag şi să cauţi şi tu la rândul tău să oferi ajutor oricărui om pe care îl vei întâlni. Fii lumină pe cale oriunde vei trece! Fii alinare pentru orice rană, picior pentru cel şchiop, hrană pentru cel flămând, îmbrăcăminte pentru cel gol, dar mai ales îmbracă în dragoste pe cel lipsit de mângâiere; nu este sentiment mai frumos şi mai înalt ca acela de a şti că ai îmbogăţit în dragoste pe aproapele tău. Şi atunci când ai făcut totul cu dăruire, să nu aştepţi să primeşti înapoi de la oameni, nici răsplată, nici laude: vede ochiul Tatălui Ceresc şi El îţi va răsplăti ţie după câtă dragoste ai pus în tot ce ai făcut. Iar de va fi nevoie, chiar să te jertfeşti pentru aproapele tău pentru că aceasta este iubirea supremă – jertfa şi devotamentul până la sacrificiu.
Îţi mulţumesc, prietene, că mi-ai fost alături în clipele fericite din viaţa mea, dar mai ales în momentele de grea încercare. Îţi mulţumesc că m-ai acceptat cu toate ale mele şi că m-ai iubit fără vreun interes. Iar când va fi să-ţi iei şi tu rămas bun de la viaţă, să nu te temi, fiindcă cu o moarte toţi suntem datori, odată tot trebuie să plătim această datorie. Moartea însă nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa, deoarece se ivesc zorile; ea este numai poarta dintre cele două lumi; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit. Şi atunci doar un singur lucru mai avem de îndeplinit: să-I dăruim Stăpânului sufletul nostru, pentru că El a avut încredere în noi ca I-L vom duce înapoi în aceeaşi stare de neprihană pe care am avut-o la început. Însă până atunci tu să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta; să fii o pildă pentru cei ce au rămas pe pământ.
Să-ţi aduci aminte cu drag de prietenia noastră de pe pământ şi să ai nădejdea că ea se va desăvârşi în Cer. Crezi în lucrurile acestea? Atunci roagă-te pentru ca amândoi să fim bine şi să ne revedem mai târziu cu bine. Un singur dor îmi mai arde în suflet, prietene: să-L slăvim împreună pe Hristos, pe vecie!
Prietenia, in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur
Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.
Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici.
Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.
După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.
Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.
Prietenii - desigur prietenii după Hristos - trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.
Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii.
Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre tine.Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca.
Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.
Daca mă laudă prea mult, nu da importanţă. Daca mă critică prea mult, apără-mă. Nu uita că nu am fost un sfânt, însă toată viaţa am încercat să fiu mai bun. Dacă simţi tristeţe şi vrei să te rogi pentru mine, poţi să o faci; chiar voi avea nevoie de rugăciunile tale. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, vorbeşte cu Dumnezeu şi eu te voi auzi. Din când în când mai spune-I lui Dumnezeu ce faci; eu nu voi fi lângă tine, însă tot timpul voi fi bine atunci când voi şti că eşti fericit, prietene.
Dacă te-am rănit vreodată, adu-ţi aminte că am fost om neputincios, cu slăbiciuni şi scăderi, dar că m-am luptat mereu să le depăşesc şi să repar ce am rănit pentru ca prietenia noastră să fie una adevărată. Iar dacă vreodată ţi-am fost de folos, să-ţi aduci aminte de mine cu drag şi să cauţi şi tu la rândul tău să oferi ajutor oricărui om pe care îl vei întâlni. Fii lumină pe cale oriunde vei trece! Fii alinare pentru orice rană, picior pentru cel şchiop, hrană pentru cel flămând, îmbrăcăminte pentru cel gol, dar mai ales îmbracă în dragoste pe cel lipsit de mângâiere; nu este sentiment mai frumos şi mai înalt ca acela de a şti că ai îmbogăţit în dragoste pe aproapele tău. Şi atunci când ai făcut totul cu dăruire, să nu aştepţi să primeşti înapoi de la oameni, nici răsplată, nici laude: vede ochiul Tatălui Ceresc şi El îţi va răsplăti ţie după câtă dragoste ai pus în tot ce ai făcut. Iar de va fi nevoie, chiar să te jertfeşti pentru aproapele tău pentru că aceasta este iubirea supremă – jertfa şi devotamentul până la sacrificiu.
Îţi mulţumesc, prietene, că mi-ai fost alături în clipele fericite din viaţa mea, dar mai ales în momentele de grea încercare. Îţi mulţumesc că m-ai acceptat cu toate ale mele şi că m-ai iubit fără vreun interes. Iar când va fi să-ţi iei şi tu rămas bun de la viaţă, să nu te temi, fiindcă cu o moarte toţi suntem datori, odată tot trebuie să plătim această datorie. Moartea însă nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa, deoarece se ivesc zorile; ea este numai poarta dintre cele două lumi; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit. Şi atunci doar un singur lucru mai avem de îndeplinit: să-I dăruim Stăpânului sufletul nostru, pentru că El a avut încredere în noi ca I-L vom duce înapoi în aceeaşi stare de neprihană pe care am avut-o la început. Însă până atunci tu să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta; să fii o pildă pentru cei ce au rămas pe pământ.
Să-ţi aduci aminte cu drag de prietenia noastră de pe pământ şi să ai nădejdea că ea se va desăvârşi în Cer. Crezi în lucrurile acestea? Atunci roagă-te pentru ca amândoi să fim bine şi să ne revedem mai târziu cu bine. Un singur dor îmi mai arde în suflet, prietene: să-L slăvim împreună pe Hristos, pe vecie!
Prietenia, in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur
Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.
Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici.
Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.
După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.
Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.
Prietenii - desigur prietenii după Hristos - trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.
Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii.
Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre tine.Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca.
Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.
Sursa: http://luminaortodoxiei.com/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)