luni, 15 octombrie 2012
Scrisoarea copilului către părinţi!
Manutele mele sunt inca mici, de aceea nu te astepta la perfectiune cand fac patul, cand pictez sau cand arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog sa nu o faci înca o data. Voi simti ca nu am făcut fata asteptarilor tale. Încearca sa iei partea buna din tot ceea ce fac; bucura-te ca m-am chinuit sa ma leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a iesit decat un nod.
Piciorutele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasi mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la început de drum. Ai rabdare cu mine. Voi învăta totul, dar treptat-treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te necaji cu mine! Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.
Ochii mei sunt inca mici, nu au vazut lumea asa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea. Si nu mă limita inutil! Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des si cateodata acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu si nici nu am pe altcineva în afara de tine sa intreb. Fa-ti, te rog, timp si pentru mine, explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta frumoasa si fa aceasta bucuros si plin de dragoste.
Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta dacă esti consecvent în aplicarea lor. Insa dacă astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu. Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii.
Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune. Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi trăiesc copilăria si sa ma bucur de ea. Nu îmi incarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc!
Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt înca foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii întelegator la greselile mele si la stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de încredere în fortele proprii. Gandeste-te: poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!
Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu mă umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv intotdeauna voi raspunde pozitiv, deci incearca sa fii blând, iubitor si intelegator.
Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred ca minciuna este singura cale în viata; nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti; nu ma critica, caci astfel voi invata sa judec; nu ma respinge, caci voi crede că nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale: credinta, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.
Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu si tot ce vine de la El nu are cum sa fie “bun de nimic”. Nu ma face sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Asa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.
Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt !
Piciorutele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasi mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la început de drum. Ai rabdare cu mine. Voi învăta totul, dar treptat-treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te necaji cu mine! Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.
Ochii mei sunt inca mici, nu au vazut lumea asa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea. Si nu mă limita inutil! Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des si cateodata acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu si nici nu am pe altcineva în afara de tine sa intreb. Fa-ti, te rog, timp si pentru mine, explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta frumoasa si fa aceasta bucuros si plin de dragoste.
Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta dacă esti consecvent în aplicarea lor. Insa dacă astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu. Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii.
Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune. Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi trăiesc copilăria si sa ma bucur de ea. Nu îmi incarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc!
Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt înca foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii întelegator la greselile mele si la stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de încredere în fortele proprii. Gandeste-te: poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!
Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu mă umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv intotdeauna voi raspunde pozitiv, deci incearca sa fii blând, iubitor si intelegator.
Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred ca minciuna este singura cale în viata; nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti; nu ma critica, caci astfel voi invata sa judec; nu ma respinge, caci voi crede că nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale: credinta, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.
Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu si tot ce vine de la El nu are cum sa fie “bun de nimic”. Nu ma face sa ma simt vinovat pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Asa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.
Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt !
luni, 8 octombrie 2012
Comoara din suflet
Alexandru avea patru ani. Era un copil cu obrajii trandafirii şi ochi negri de cărbune, ce încă priveau lumea cu uimire şi nevinovăţie. Când se întorcea de la grădiniţă, încă de departe, de pe drum, îl întâmpina un câine mare, alb şi împreună intrau bucuroşi pe poartă.
- Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.
Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru. Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.
Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…
Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.
Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.
***
Aş vrea ca şi tu, copile drag ce citeşti aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri porneşti la drum în viaţă! Întipăreşte-ţi de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioşi, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îţi vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul tău înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat…
Ţie, copile drag, şi vouă, părinţi cu suflet de copil…
extras din Suflet de copil. Povestiri, Monahia Parascheva Avadanei
- Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieşea înainte grăbit, şi-l mângâia uşor pe creştet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniţă. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mişca dintr-un colţ într-altul, îi privea mâinile slabe şi curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ştergându-ţi din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.
Alexandru avea şi tată şi fraţi mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Fraţii lui erau mari şi nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuţă şi înaltă, cu obraji palizi şi ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase şi de neînţeles pentru Alexandru. Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toţi. Numai Alexandru veghea până ce venea şi ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetişor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele uşor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se aşeza în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.
Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse faţă în faţă: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri şi chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, ţesut din fire de aur şi argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă şi albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ţinea închişi, dar şi aşa băieţelul ghicea în ei o bunătate nesfârşită şi fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Şi astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat şi ocrotit de această duioasă privelişte. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…
Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viaţă. Copilul nu avea încă cinci ani şi trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferinţa pierderii celei mai dragi fiinţe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă şi bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.
Pe urmă, băieţelul a crescut şi s-a făcut mare. Viaţa l-a trecut prin multe încercări. Şi cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea şi deşertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii şi păcatului… De multe ori a simţit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbuşească în prăpastia necredinţei. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară nepreţuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiţă sfântă, care-l mângâia şi-l ocrotea în toate furtunile vieţii. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea şi milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în faţa icoanei îi aducea pace şi linişte şi-l îndemna la bunătate, răbdare şi credinţă neclintită.
***
Aş vrea ca şi tu, copile drag ce citeşti aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri porneşti la drum în viaţă! Întipăreşte-ţi de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioşi, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îţi vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădeşte în sufletul tău înclinaţia spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfinţenie sau spre păcat…
Ţie, copile drag, şi vouă, părinţi cu suflet de copil…
extras din Suflet de copil. Povestiri, Monahia Parascheva Avadanei
Sursa: http://luminaortodoxiei.com/
vineri, 5 octombrie 2012
Mare lucru este prietenia!
Dacă mor înaintea ta, fă-mi o favoare, prietene: plângi cât vrei, dar nu te supăra pe Dumnezeu că m-a luat. Dacă nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă nu reuşeşti să plângi, nu îţi face griji. Dacă vrei să râzi, râzi. Dacă cineva îţi spune ceva despre mine, ascultă şi crede ce îţi spune.
Daca mă laudă prea mult, nu da importanţă. Daca mă critică prea mult, apără-mă. Nu uita că nu am fost un sfânt, însă toată viaţa am încercat să fiu mai bun. Dacă simţi tristeţe şi vrei să te rogi pentru mine, poţi să o faci; chiar voi avea nevoie de rugăciunile tale. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, vorbeşte cu Dumnezeu şi eu te voi auzi. Din când în când mai spune-I lui Dumnezeu ce faci; eu nu voi fi lângă tine, însă tot timpul voi fi bine atunci când voi şti că eşti fericit, prietene.
Dacă te-am rănit vreodată, adu-ţi aminte că am fost om neputincios, cu slăbiciuni şi scăderi, dar că m-am luptat mereu să le depăşesc şi să repar ce am rănit pentru ca prietenia noastră să fie una adevărată. Iar dacă vreodată ţi-am fost de folos, să-ţi aduci aminte de mine cu drag şi să cauţi şi tu la rândul tău să oferi ajutor oricărui om pe care îl vei întâlni. Fii lumină pe cale oriunde vei trece! Fii alinare pentru orice rană, picior pentru cel şchiop, hrană pentru cel flămând, îmbrăcăminte pentru cel gol, dar mai ales îmbracă în dragoste pe cel lipsit de mângâiere; nu este sentiment mai frumos şi mai înalt ca acela de a şti că ai îmbogăţit în dragoste pe aproapele tău. Şi atunci când ai făcut totul cu dăruire, să nu aştepţi să primeşti înapoi de la oameni, nici răsplată, nici laude: vede ochiul Tatălui Ceresc şi El îţi va răsplăti ţie după câtă dragoste ai pus în tot ce ai făcut. Iar de va fi nevoie, chiar să te jertfeşti pentru aproapele tău pentru că aceasta este iubirea supremă – jertfa şi devotamentul până la sacrificiu.
Îţi mulţumesc, prietene, că mi-ai fost alături în clipele fericite din viaţa mea, dar mai ales în momentele de grea încercare. Îţi mulţumesc că m-ai acceptat cu toate ale mele şi că m-ai iubit fără vreun interes. Iar când va fi să-ţi iei şi tu rămas bun de la viaţă, să nu te temi, fiindcă cu o moarte toţi suntem datori, odată tot trebuie să plătim această datorie. Moartea însă nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa, deoarece se ivesc zorile; ea este numai poarta dintre cele două lumi; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit. Şi atunci doar un singur lucru mai avem de îndeplinit: să-I dăruim Stăpânului sufletul nostru, pentru că El a avut încredere în noi ca I-L vom duce înapoi în aceeaşi stare de neprihană pe care am avut-o la început. Însă până atunci tu să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta; să fii o pildă pentru cei ce au rămas pe pământ.
Să-ţi aduci aminte cu drag de prietenia noastră de pe pământ şi să ai nădejdea că ea se va desăvârşi în Cer. Crezi în lucrurile acestea? Atunci roagă-te pentru ca amândoi să fim bine şi să ne revedem mai târziu cu bine. Un singur dor îmi mai arde în suflet, prietene: să-L slăvim împreună pe Hristos, pe vecie!
Prietenia, in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur
Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.
Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici.
Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.
După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.
Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.
Prietenii - desigur prietenii după Hristos - trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.
Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii.
Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre tine.Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca.
Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.
Daca mă laudă prea mult, nu da importanţă. Daca mă critică prea mult, apără-mă. Nu uita că nu am fost un sfânt, însă toată viaţa am încercat să fiu mai bun. Dacă simţi tristeţe şi vrei să te rogi pentru mine, poţi să o faci; chiar voi avea nevoie de rugăciunile tale. Dacă vrei să vorbeşti cu mine, vorbeşte cu Dumnezeu şi eu te voi auzi. Din când în când mai spune-I lui Dumnezeu ce faci; eu nu voi fi lângă tine, însă tot timpul voi fi bine atunci când voi şti că eşti fericit, prietene.
Dacă te-am rănit vreodată, adu-ţi aminte că am fost om neputincios, cu slăbiciuni şi scăderi, dar că m-am luptat mereu să le depăşesc şi să repar ce am rănit pentru ca prietenia noastră să fie una adevărată. Iar dacă vreodată ţi-am fost de folos, să-ţi aduci aminte de mine cu drag şi să cauţi şi tu la rândul tău să oferi ajutor oricărui om pe care îl vei întâlni. Fii lumină pe cale oriunde vei trece! Fii alinare pentru orice rană, picior pentru cel şchiop, hrană pentru cel flămând, îmbrăcăminte pentru cel gol, dar mai ales îmbracă în dragoste pe cel lipsit de mângâiere; nu este sentiment mai frumos şi mai înalt ca acela de a şti că ai îmbogăţit în dragoste pe aproapele tău. Şi atunci când ai făcut totul cu dăruire, să nu aştepţi să primeşti înapoi de la oameni, nici răsplată, nici laude: vede ochiul Tatălui Ceresc şi El îţi va răsplăti ţie după câtă dragoste ai pus în tot ce ai făcut. Iar de va fi nevoie, chiar să te jertfeşti pentru aproapele tău pentru că aceasta este iubirea supremă – jertfa şi devotamentul până la sacrificiu.
Îţi mulţumesc, prietene, că mi-ai fost alături în clipele fericite din viaţa mea, dar mai ales în momentele de grea încercare. Îţi mulţumesc că m-ai acceptat cu toate ale mele şi că m-ai iubit fără vreun interes. Iar când va fi să-ţi iei şi tu rămas bun de la viaţă, să nu te temi, fiindcă cu o moarte toţi suntem datori, odată tot trebuie să plătim această datorie. Moartea însă nu ia lumina de la cel credincios ci numai stinge lampa, deoarece se ivesc zorile; ea este numai poarta dintre cele două lumi; cade cortina peste lumea cea mică şi se deschide pentru nemărginit, pentru lumea cea fără de sfârşit. Şi atunci doar un singur lucru mai avem de îndeplinit: să-I dăruim Stăpânului sufletul nostru, pentru că El a avut încredere în noi ca I-L vom duce înapoi în aceeaşi stare de neprihană pe care am avut-o la început. Însă până atunci tu să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta; să fii o pildă pentru cei ce au rămas pe pământ.
Să-ţi aduci aminte cu drag de prietenia noastră de pe pământ şi să ai nădejdea că ea se va desăvârşi în Cer. Crezi în lucrurile acestea? Atunci roagă-te pentru ca amândoi să fim bine şi să ne revedem mai târziu cu bine. Un singur dor îmi mai arde în suflet, prietene: să-L slăvim împreună pe Hristos, pe vecie!
Prietenia, in viziunea Sfantului Ioan Gura de Aur
Cu adevărat, prietenul credincios mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.
Vederea unui prieten îmbracă inima în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim despre prietenii buni, care sunt devotaţi şi jertfelnici.
Vorbim despre acei care ard de prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.
După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.
Nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.
Prietenii - desigur prietenii după Hristos - trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din cele ce le avea este al lui. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al tău”.Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.
Mare [lucru] este prietenia! Atât de mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni? Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă ci are bucurie mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.
Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim unii pe alţii.
Dacă cineva ar vrea să se despartă de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice: „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre tine.Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe cel care nu vrea sa ne iubeasca.
Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela, chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne inconjoara cu cea mai mare slavă.
Sursa: http://luminaortodoxiei.com/
joi, 3 mai 2012
Apoi, dacã nu mai poţi sta aici, sã vii acasã, cã doar tu ai unde veni...
Apoi, dacã nu mai poţi sta aici, sã vii acasã, cã doar tu ai unde veni...
Mi-aduc aminte, a fost odatã la noi o împrejurare mai grea si mama a zis: „Apoi, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã, cã doar tu ai unde veni". E ceva atât de înduiosãtor, atat de placut, atat de dulce... Vedeti ce înseamnã inima de mamã? Nu te lasã niciodatã, niciodata, orice ar fi mama nu te uita... Te lasã unii, altii nu te vor, te ocolesc, te resping, te marginalizeazã, te împing, te asupresc. Asa ceva nu poate face mama, mama noastra a tuturora! Pot face strãinii, dar cine are inimã de mamã, nu poate. „Apoi tu, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã cã doar tu ai unde veni...".
Dacã mama cea pãmânteascã poate face asa ceva, gânditi-vã la Maica Domnului! Maica Domnului sã ne pãrãseascã vreodatã? Se poate cumva sã ne pãrãseascã Maica Domnului? Nu se poate! De ce nu se poate? Pentru cã este mamã, pentru cã are suflet si inimã de mamã. Noi zicem „Maica Domnului" ca si când am zice un titlu. Or, noi trebuie sã stim cã Maica Domnului este mamã. Si nu este mamã numai pentru Domnul Hristos, este mamã pentru toti cei care vrem s-o avem si sa fie mama noastra. Maica Domnului ne cheamã la Domnul, ne cheamã sã fim aproape de Domnul. Domnul Hristos ne este binevoitor, vrea sã ne ocroteascã asa cum gãina îsi întinde aripile peste puii ei. Ati vãzut clostile, cum îsi adunã, seara, puisorii în jurul lor, cum îi acoperã si le dau cãldurã din trupurile lor?
Asa face mama, asa face mama mamã si asa face Maica Domnului: ne duce la Domnul Hristos si ne recomandã si pe noi, cum i-a recomandat pe cei de la Nunta din Cana Galileii, care nu mai aveau vin si cãrora Domnul Hristos le-a fãcut vin din apã (cf. Ioan 2). De ce? Pentru cã a mijlocit Maica Domnului. Sigur cã ne ajutã Dumnezeu în primul rând. Dar, de multe ori ne gândim cã suntem pãcãtosi si nevrednici sa privim in sus catre El si cã nu suntem vrednici sã se ocupe Dumnezeu de noi. Dumnezeu nu ne-a lasat si nu ne va lasã niciodatã! Nu ne lasã niciodatã, prin oricât de grele împrejurãri am trece. Ori de-am fi bolnavi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputinciosi, Dumnezeu nu ne lasã, El nu vrea sa se lase niciodata de noi,orice ar fi... Nu ne lasã nici Maica Domnului.
Maica Domnului este cu noi si ne ajutã, ne întãreste, se roagã pentru noi pururea , ne ocroteste si ne mângâie. "Lumina întunecatului meu suflet, nãdejdea, acoperãmântul, scãparea, mângâierea si bucuria mea". Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut si vrea sã ne ocroteascã, sã ne ajute si sã ne acopere cum acoperã gãina puii sãi. Va propun , când vedeti câte-o pasare întinzându-si aripile peste puisorii sãi, sã vã gânditi cã Domnul Hristos a zis: „De câte ori am voit sã adun pe fiii tãi, cum adunã pasãrea puii sãi sub aripi" (Luca 13, 34). Niciodatã nu putem fi singuri când Îl avem pe Dumnezeu. Niciodatã nu suntem singuri când o avem pe Maica noastra. Niciodatã nu suntem singuri când îi avem pe sfintii lui Dumnezeu.
Niciodatã nu suntem pãrãsiti când Dumnezeu este cu noi, când Maica Domnului este cu noi. Stiti cine este pãrãsit? Acela care vrea sã fie pãrãsit, si chiar doreste lucrul acesta; daca doresti din tot sufletul sa fii cu cineva, nu are cum sa nu poti; Domnul este pururea cu noi, ne poate oferi compania Sa, poate fi oricand cu noi, El nu ne poate refuza niciodata, n-a refuzat niciodata pe nimeni, El doreste sa vada ca noi dorim sa fim cu El. Paradoxal, uneori cand, chiar nu dorim sa fim cu cineva, El, Domn si Imparat sta si bate la usa sufletul nostru pentru a Ii deschide sa intre, sa vina si sa fie cu noi. Acela care doreste sa fie parasit , acela nu are darul lui Dumnezeu si aceluia i-ar putea zice Domnul Hristos: „De câte ori voit-am sã vã adun cum adunã gãina puii sãi sub aripi, dar n-ati vrut". Cine vrea sã fie cu Dumnezeu, Îl are pe Dumnezeu. Cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, gândurile lui sunt gândurile lui Dumnezeu, simtirea lui este simtirea lui Dumnezeu.
Sã avem mai multã încredere în Dumnezeu, mai multã încredere în Maica Domnului, mai multã încredere în bunãtatea lui Dumnezeu, eu as zice sa-L provocam pe Dumnezeu la bunatate pentru ca nu are cum sa nu ne raspunda, aceasta-i pentru mine certitudine; trebuie indrazneala sa facem lucrul acesta... sa indraznim si catre bunãtatea Maicii Domnului. „Pe Nãscãtoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, întru cântãri cinstind-o sã o slavim". Sã o mãrim cum a mãrit-o Dumnezeu când a ales-o. Sã o mãrim cum a mãrit-o Fiul sãu când S-a sãlãsluit în pântecele ei cel pururea fecioresc. Sã o mãrim cum a mãrit-o îngerul binevestitor care i-a zis: „Binecuvântatã esti tu între femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau" (Luca 1, 28). Sã o mãrim cum a mãrit-o Elisabeta, plinã de Duhul Sfânt, care a zis: „Binecuvântatã esti tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tãu" (Luca 1, 42). Sã o mãrim cum a mãrit-o femeia care a ridicat glas din popor si a zis cãtre Domnul Hristos: „Fericit este pântecele care Te-a purtat si fericiti sunt sânii pe care i-ai supt" (Luca 11, 27). Sã o mãrim cum au mãrit-o îngerii si toti sfintii, cum a mãrit-o Biserica în toata vremea ei...
Sfârsesc aceste gânduri si aceste cuvinte pe care le spus si mi le-am spus si mie, din care m-am bucurat si eu si din care sper sa mai bucur si pe altii si mai zic încã o datã, cum a zis mama : „Tu, dacã nu mai poti sta aici, sã vii acasã, cã ai unde veni". Apoi sã stiti cã Maica Domnului zice tot asa cãtre noi. Dumnezeu sã ne ajute, Maica Domnului sã ne ocroteascã si sã ne întelepteascã, pentru ca sã avem bucuria pe care o dã Maica preacuratã, Maica bucuriei.
Părintele Teofil Pârâian
miercuri, 2 mai 2012
La inceput de drum. Preotia -Slujire in Iubire
La inceput de drum.
Preotia -Slujire in Iubire
Preotul – Icoana lui Hristos
Toti oamenii asteapta de la preot o atitudine foarte apropiata de cea a lui Hristos Domnul Iubirii. Este foarte corect sa ai astfel de asteptari, nu? Avem inca preoti care chiar asa sunt. Cand spun asta ma gandesc la cum ii vede Hristos pe preoti: toti sunt sfintiti, adica chemati si asezati in slujirea aceasta speciala, iar multi din ei sunt foarte aproape de sfintenie.
Pentru un preot nu este greu sa ajunga la a fi "cu un picior in rai" inca de pe pamant, este foarte greu sa se mentina in starea aceasta. Lupta este uriasa si un mare aport spre mantuirea preotului il are tocmai felul cum duce aceasta lupta. Altfel spus, o mare grija a preotului este sa pastreze darul ce i-a fost incredintat. La fel de importanta insa este si lucrarea de a aduce roada, caci pentru aceasta i-a fost dat darul. Se definesc astfel, doua griji (lucrari, stari) ale preotului: prima grija preotul o are fata de Dumnezeu in mod direct iar cea de-a doua tot fata de El dar prin intermediul Bisericii.
Preotul – Purtator al Harului Preotiei
Prima lucrare (sau stare) este o relatie speciala (numai) intre preot si Dumnezeu; i-as spune starea de “Purtator al Harului Preotiei”. Din aceasta stare rezulta si cinstirea pe care o are preotul in lume. El se prezinta ca alesul, prietenul, casnicul lui Dumnezeu. Dar aici nu persoana omului este proeminenta ci mai mult Preotia acestei persoane, adica Harul Preotiei. De aceea cinstea fata de preot se cere si daca, la un moment dat, faptele persoanei nu sunt potrivite statutului sau. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea (citez din memorie): “cine-l cinsteste doar pe preotul vrednic pe preot il cinsteste, cine-l cinsteste si pe preotul nevrednic, preotia o cinsteste!”. Putini oameni mai au azi capacitatea spirituala sa-l vada pe preot in aceasta stare, de “Purtator al Harului Preotiei”!
Starea aceasta nu cade sub judecata lumii, nici chiar a Bisericii, ci este intima cu Dumnezeu. Orice atac, din exterior, asupra acestei stari este batjocura la adresa lui Dumnezeu si El nu-si va lasa prietenii neaparati caci le-a spus ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor! Orice tradare a acestei stari de catre preot este un pacat aproape sinonim cu sinuciderea, caci preotul nu se mai poate intoarce la viata anterioara, fara preotie adica, asa cum nici omul nu se mai poate naste inca o data!
Preotul – Slujitor al Harului Preotiei
Cea dea doua stare, sa-i spunem de “Slujitor al Harului Preotiei”, care are ca lucrare slujirea, aducerea de roada, inmultirea talantilor, se face, dupa cum spuneam, in Biserica. Ea se face de catre preot tot pentru Dumnezeu dar nu in mod direct ci prin “aproapele nostru”. Cele trei slujiri ale preotiei, pe care Hristos le-a avut ca proprii in lucrarea Sa pamanteasca, capata forma in lucrarea de zi cu zi a preotului, asemenea unor puteri (sinonim cu slujiri): puterea invatatoreasca, puterea sfintitoare si puterea conducatoare (duhovniceste). Credinciosul de azi nu vede decat starea aceasta de-a doua (slujirea ca “Slujitor al Harului Preotiei”), acesta il afecteaza, il intereseaza, pentru ca i se adreseaza. In functie de aceasta stare clasifica preotii, ii cinsteste sau ii condamna.
Atacul din exterior asupra acestei stari, daca are o justificare ce este dreapta, il pune pe preot intr-o stare de incompatibilitate (greseala, pacat) cu lucrarea lui in Biserica. Echilibrul se poate reface prin pocainta si daca preotul nu a renuntat la credinta lui in Harul Preotiei, prima stare (aceea de “Purtator al Harului Preotiei” ) nu este afectata deloc. Asfel, de exemplu, se poate ajunge ca un preot sa fie oprit de la a sluji cele sfinte pentru totdeauna dar, fie atunci, fie dupa un timp de pocainta sa i se dea voie, totusi, sa se impartaseasca la un loc cu ceilalti preoti in Altar in starea de “Purtator al Harului Preotiei”.
Atacul din exterior poate fi insa si unul nedrept si atunci interventia Stapanului preotului se va face simtita, ca si in prima stare. De aici acea teama a credinciosului, justificata, dar uneori impinsa spre extrema, cum ca daca ai nedreptatit un preot va trebui sa faci fata unui blestem; este de fapt blestemul propriei acuzatii mincinoase.
Preotul – Slujitor sau sluga
In Biserica, fiecare crestin, membru al Bisericii asteapta ceva de la Dumnezeu. Unii ceva concret, spre folosul lor duhovnicesc sau/si trupesc si prin credinta lor vor primi de la Domnul ceea ce cer, prin mana preotului (uneori nu la propriu “prin mana preotului” ci prin slujirea lui la Altar ). Altii, insa, rai fiind, incearca sa-si ascunda pacatul lor de Dumnezeu si cum o poti face cel mai bine decat desfiintand pe cel care iti vorbeste in numele Domnului. Astfel se lanseaza o vanatoare a pacatelor preotului (ca sa justifice neascultarea de cuvantul acestuia) sau daca nu se gasesc pacate destul de mari, atunci se incearca schimbarea randuielii drepte asa incat pacatul lor sa fie considerat in comunitate macar ceva corect daca nu chiar virtute; iar preotul nu trebuie sa se opuna, altfel….! Asa s-a ajuns la renuntarea la necesitatea Preotiei. Acest atac asupra celui care este perceput ca inamicul principal, preotul, are grade diverse: de la simpla acceptare a unui gand de genul “ei lasa ca nu-i asta chiar asa sfant ca sa-mi spuna mie ce sa fac”, pana la adevarate lupte fatise. Daca preotul nu se lasa atras in conflict si isi respecta principiile date de Hristos prin Preotie, pierderea este doar a celui care ispiteste. Daca preotul cade in capcana intinsa va deveni partas, mai mult sau mai putin, pacatului ispititorului.
Concluzie
Revin la intrebarea de la inceput: este gresit sa ai asteptari mari de la un preot? Nu, absolut nu. El trebuie sa fie lumina la fel ca Stapanul Sau. Preotul care nu mai lumineaza trebuie tratat ca atare: ca pe un frate crestin care a cazut. Preotia pe care o poarta insa, trebuie tratata tot ca Preotie chiar daca purtatorul ei este jos. Un capat al preotiei este jos cu omul, este drept, dar mai este un capat care va ramane la Hristos si acela nu poate fi intinat; prin acel capat Domnul, daca vrea, va lucra mereu, indiferent de starea sau acceptul oamenilor spre aceasta. Un caz special este acela al preotului care nu mai vrea sa lucreze sau obliga harul sa lucreze in interesul celor lumesti. Acesta este sinucigas si deja a murit. Miroase urat si se simte de departe! Dar ramane in grija Domnului, iar Acesta stie cand sa-l ingroape sau cand sa-l invieze.
Pr. Gheorghe Iftimi
Preotia -Slujire in Iubire
Preotul – Icoana lui Hristos
Toti oamenii asteapta de la preot o atitudine foarte apropiata de cea a lui Hristos Domnul Iubirii. Este foarte corect sa ai astfel de asteptari, nu? Avem inca preoti care chiar asa sunt. Cand spun asta ma gandesc la cum ii vede Hristos pe preoti: toti sunt sfintiti, adica chemati si asezati in slujirea aceasta speciala, iar multi din ei sunt foarte aproape de sfintenie.
Pentru un preot nu este greu sa ajunga la a fi "cu un picior in rai" inca de pe pamant, este foarte greu sa se mentina in starea aceasta. Lupta este uriasa si un mare aport spre mantuirea preotului il are tocmai felul cum duce aceasta lupta. Altfel spus, o mare grija a preotului este sa pastreze darul ce i-a fost incredintat. La fel de importanta insa este si lucrarea de a aduce roada, caci pentru aceasta i-a fost dat darul. Se definesc astfel, doua griji (lucrari, stari) ale preotului: prima grija preotul o are fata de Dumnezeu in mod direct iar cea de-a doua tot fata de El dar prin intermediul Bisericii.
Preotul – Purtator al Harului Preotiei
Prima lucrare (sau stare) este o relatie speciala (numai) intre preot si Dumnezeu; i-as spune starea de “Purtator al Harului Preotiei”. Din aceasta stare rezulta si cinstirea pe care o are preotul in lume. El se prezinta ca alesul, prietenul, casnicul lui Dumnezeu. Dar aici nu persoana omului este proeminenta ci mai mult Preotia acestei persoane, adica Harul Preotiei. De aceea cinstea fata de preot se cere si daca, la un moment dat, faptele persoanei nu sunt potrivite statutului sau. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea (citez din memorie): “cine-l cinsteste doar pe preotul vrednic pe preot il cinsteste, cine-l cinsteste si pe preotul nevrednic, preotia o cinsteste!”. Putini oameni mai au azi capacitatea spirituala sa-l vada pe preot in aceasta stare, de “Purtator al Harului Preotiei”!
Starea aceasta nu cade sub judecata lumii, nici chiar a Bisericii, ci este intima cu Dumnezeu. Orice atac, din exterior, asupra acestei stari este batjocura la adresa lui Dumnezeu si El nu-si va lasa prietenii neaparati caci le-a spus ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor! Orice tradare a acestei stari de catre preot este un pacat aproape sinonim cu sinuciderea, caci preotul nu se mai poate intoarce la viata anterioara, fara preotie adica, asa cum nici omul nu se mai poate naste inca o data!
Preotul – Slujitor al Harului Preotiei
Cea dea doua stare, sa-i spunem de “Slujitor al Harului Preotiei”, care are ca lucrare slujirea, aducerea de roada, inmultirea talantilor, se face, dupa cum spuneam, in Biserica. Ea se face de catre preot tot pentru Dumnezeu dar nu in mod direct ci prin “aproapele nostru”. Cele trei slujiri ale preotiei, pe care Hristos le-a avut ca proprii in lucrarea Sa pamanteasca, capata forma in lucrarea de zi cu zi a preotului, asemenea unor puteri (sinonim cu slujiri): puterea invatatoreasca, puterea sfintitoare si puterea conducatoare (duhovniceste). Credinciosul de azi nu vede decat starea aceasta de-a doua (slujirea ca “Slujitor al Harului Preotiei”), acesta il afecteaza, il intereseaza, pentru ca i se adreseaza. In functie de aceasta stare clasifica preotii, ii cinsteste sau ii condamna.
Atacul din exterior asupra acestei stari, daca are o justificare ce este dreapta, il pune pe preot intr-o stare de incompatibilitate (greseala, pacat) cu lucrarea lui in Biserica. Echilibrul se poate reface prin pocainta si daca preotul nu a renuntat la credinta lui in Harul Preotiei, prima stare (aceea de “Purtator al Harului Preotiei” ) nu este afectata deloc. Asfel, de exemplu, se poate ajunge ca un preot sa fie oprit de la a sluji cele sfinte pentru totdeauna dar, fie atunci, fie dupa un timp de pocainta sa i se dea voie, totusi, sa se impartaseasca la un loc cu ceilalti preoti in Altar in starea de “Purtator al Harului Preotiei”.
Atacul din exterior poate fi insa si unul nedrept si atunci interventia Stapanului preotului se va face simtita, ca si in prima stare. De aici acea teama a credinciosului, justificata, dar uneori impinsa spre extrema, cum ca daca ai nedreptatit un preot va trebui sa faci fata unui blestem; este de fapt blestemul propriei acuzatii mincinoase.
Preotul – Slujitor sau sluga
In Biserica, fiecare crestin, membru al Bisericii asteapta ceva de la Dumnezeu. Unii ceva concret, spre folosul lor duhovnicesc sau/si trupesc si prin credinta lor vor primi de la Domnul ceea ce cer, prin mana preotului (uneori nu la propriu “prin mana preotului” ci prin slujirea lui la Altar ). Altii, insa, rai fiind, incearca sa-si ascunda pacatul lor de Dumnezeu si cum o poti face cel mai bine decat desfiintand pe cel care iti vorbeste in numele Domnului. Astfel se lanseaza o vanatoare a pacatelor preotului (ca sa justifice neascultarea de cuvantul acestuia) sau daca nu se gasesc pacate destul de mari, atunci se incearca schimbarea randuielii drepte asa incat pacatul lor sa fie considerat in comunitate macar ceva corect daca nu chiar virtute; iar preotul nu trebuie sa se opuna, altfel….! Asa s-a ajuns la renuntarea la necesitatea Preotiei. Acest atac asupra celui care este perceput ca inamicul principal, preotul, are grade diverse: de la simpla acceptare a unui gand de genul “ei lasa ca nu-i asta chiar asa sfant ca sa-mi spuna mie ce sa fac”, pana la adevarate lupte fatise. Daca preotul nu se lasa atras in conflict si isi respecta principiile date de Hristos prin Preotie, pierderea este doar a celui care ispiteste. Daca preotul cade in capcana intinsa va deveni partas, mai mult sau mai putin, pacatului ispititorului.
Concluzie
Revin la intrebarea de la inceput: este gresit sa ai asteptari mari de la un preot? Nu, absolut nu. El trebuie sa fie lumina la fel ca Stapanul Sau. Preotul care nu mai lumineaza trebuie tratat ca atare: ca pe un frate crestin care a cazut. Preotia pe care o poarta insa, trebuie tratata tot ca Preotie chiar daca purtatorul ei este jos. Un capat al preotiei este jos cu omul, este drept, dar mai este un capat care va ramane la Hristos si acela nu poate fi intinat; prin acel capat Domnul, daca vrea, va lucra mereu, indiferent de starea sau acceptul oamenilor spre aceasta. Un caz special este acela al preotului care nu mai vrea sa lucreze sau obliga harul sa lucreze in interesul celor lumesti. Acesta este sinucigas si deja a murit. Miroase urat si se simte de departe! Dar ramane in grija Domnului, iar Acesta stie cand sa-l ingroape sau cand sa-l invieze.
Pr. Gheorghe Iftimi
vineri, 27 aprilie 2012
Despre “Talisman”, “Visul Maicii Domnului” şi “Epistolie”. Atenţie la scrieri religioase false!
Adresându-mă cu o problemă la un preot, am fost sfătuită să citesc de 40 de ori Talismanul şi Visul Maicii Domnului, şi să le port cu mine tot timpul. Pe internet am citit păreri diferite despre aceste scrieri, dar nu ştiu ce să cred pentru că sfatul l-am primit de la un preot bătrân şi el le propunea spre vânzare chiar în biserica lui. Ce trebuie noi să credem despre aceste cărţi?
Răspuns: Problema la care vă referiţi este la fel de veche ca şi istoria Bisericii Creştine, pentru că chiar din secolul întâi, în lume au apărut tot felul de scrieri apocrife (false), puse pe seama apostolilor sau a Mântuitorului Însuşi, dar acestea nu sunt inspirate de Dumnezeu şi n-au fost niciodată recunoscute sau recomandate de Biserică (în întregimea ei). Nu excludem că unele din aceste scrieri au apărut „din intenţii bune”, fiind scrise de oameni evlavioşi, probabil ca şi preotul care v-a dat acel sfat, dar faptul că ei nu cunoşteau bine învăţătura Bisericii şi nici nu aveau binecuvântarea Bisericii în răspândirea acelei învăţături, a făcut ca acele scrieri să devină chiar periculoase pentru mântuirea omului. Printre ele se numără „Talismanul”, „Visul Maicii Domnului”, „Epistolia [Domnului Iisus Hristos]” ş.a. Acestea propun „căi uşoare”, dar ireale de a ajunge la Dumnezeu, de aceea trebuie ca aceste scrieri să dispară din casele tuturor creştinilor, nemaivorbind de biserici. Daţi-le foc şi bucuraţi-vă că aţi scăpat de înşelare. Ar fi prea simplu ca, purtând în buzunar sau în gentuţă o broşurică cu un text scris de nişte amatori, să fii ajutat şi mântuit în mod automat. Aşa ceva nu există şi nici nu poate exista. Chiar dacă am purta cu noi Biblia sau cartea de rugăciuni, tot nu ne-ar ajuta la nimic, pentru că ajutorul şi mântuirea vin numai dacă citim şi îndeplinim cele scrise în Biblie şi în alte cărţi aprobate de Biserică, de regulă prin binecuvântarea unui arhiereu.
Reţineţi un lucru simplu: rezolvarea problemei dumneavoastră, dar şi problemele tuturor creştinilor, trebuie să înceapă cu mărturisirea păcatelor şi îndreptarea vieţii păcătoase. Acest lucru va putea fi realizat numai dacă ne vom ruga şi noi cu credinţă, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Deci noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu Cel Viu (fiinţă tri-personală), dar nu să-l concepem ca pe o energie sau putere impersonală, care ne ajută prin copierea şi purtarea de cărticele, talismane, brăţări sau chiar cruciuliţe la gât, fără a crede şi a şti ceva despre Hristos care S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră.
Şi pentru a nu repeta (într-o altă formă) ceea ce au spus şi alţi părinţi, cu mai multă autoritate decât mine, vă redau mai jos un scurt comentariu la aceste scrieri, făcut de marele duhovnic român, arhimandritul Arsenie Papacioc, recent trecut la Domnul:
Fraţi creştini,
În ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credinţei, prin răspândirea unor scrieri ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. Cea mai cunoscută dintre acestea este cărticica "Visul Maicii Domnului", retipărită de nenumărate ori la diferite edituri, dar şi de unele parohii, acordându-i-se chiar şi "înalte binecuvântări". Broşura prezintă la început câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii dar adaugă şi un "text" despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest "text" nu a fost acceptat de Biserică, dar unii au considerat că ar întreţine un sentiment de evlavie. În realitate, însă, apocrifa ademeneşte sufletele mai slabe spre o credinţă greşită, spre superstiţie.
Se vorbeşte acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, în care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi ştim din Sfânta Scriptură că la numai 40 de zile de la naşterea Fiului ei i s-a vestit de către Dreptul Simeon: "Şi prin sufletul tău va trece sabie". Cu alte cuvinte: vei asista la răstignirea Fiului tău.
Deci nu era nevoie de un vis pentru a o "înştiinţa" sau menaja pe Maica Domnului deoarece i se vestise încă de la Întâmpinarea Domnului. Maica Domnului ştia de calvar şi din cuvintele Domnului când le spunea ucenicilor Săi: "Fiul Omului trebuie să pătimească multe… şi să fie omorât…” (Luca 9;22). Încă şi din Vechiul Testament pe care îl cunoştea, cu siguranţă, Maica Domnului ştia de patimile lui Mesia.
De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi de multe ori au preferat să le respingă decât să cadă în vreo greşeală. Vedem aceasta mai ales în Pateric şi în Vieţile sfinţilor. Astfel, sfântul Diadoh al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, pentru că de cele mai multe ori sunt batjocură a dracilor. Şi chiar dacă vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supără dacă nu o primim pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm. (Filocalia, vol. 1).
Respectivul răvaş susţine că: "dormind Preasfânta Fecioară în muntele Eleonului, când a fost în cetatea Betleemului, a venit acolo şi Domnul nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfântă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tău şi-l va purta cu sine şi în casă îl va păstra, de acea casă vrăjmaşul nu se va apropia şi duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui, iar la dreapta judecată va afla milă şi va fi primit în împărăţia cerurilor."
Pentru asemenea cazuri de falsă credinţă, Pravila Bisericească vesteşte cu luminat adevăr: "Dumnezeu nu voieşte să fie slujit prin minciună căci ceea ce astăzi minciuna pare că zideşte, mâine distruge împătrit mai rău ." În Pravila Bisericească amuleta este considerată un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.
Siguranţa că te vei mântui este o ispită grea care îşi are rădăcina în mândrie, ispită a celui rău tocmai pentru a-l îndepărta pe om de la mântuire. Atitudinea corectă este cea ortodoxă adică nădejdea mântuirii, nu certitudinea. Iată o pildă în acest sens: Un bun creştin ce era preocupat de mântuirea sa se strădui a să împlinească trei lucruri. Mai întâi, ţinea să fie bine spovedit întotdeauna. Apoi, dădea întotdeauna pomelnice la Sfânta Liturghie şi, al treilea, dădea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecata de Apoi este dezlegarea de păcate obţinută prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Că nu rămân păcatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecată spre pedeapsă.
După moarte l-au luat îngerii şi l-au dus în Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost că n-a întâlnit acolo pe cei care muriseră înaintea lui şi care fuseseră siguri că se mântuiesc. Al doilea, s-a mirat că a aflat pe unii la care nu se aştepta, care după socoteala omenească nu aveau şanse de mântuire. Şi cea mai mare mirare pentru el a fost că era şi el acolo, din mila lui Dumnezeu. Asta înseamnă să ai nădejde, nu să fii sigur.
Aşa şi noi, fiind ortodocşi, nu ne vom lăsa "duşi de nas" de garanţiile unui vis sau talisman care ne promite că "la Judecata de Apoi vom afla milă". Fraţilor, fără spovedanie, fără dorinţa de a ne curăţi viaţa, nu se mântuieşte nici un creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.
Mai departe se spune acolo: „iar de va scrie cineva Visul şi-l va purta cu sine… arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui". Niciodată nu-i va cere Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în albastru sau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va cere vreodată să poarte la el vreun talisman. În schimb Mântuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare.
Apostolul Iacov spune: "credinţa fără fapte este moartă". Iar faptele înseamnă să împlinim poruncile lui Hristos din Evanghelie. În schimb, omul care poartă „Visul” sau „Talismanul” împlineşte porunci omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mântuirea. El caută o credinţă ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se cere dovedită prin fapte bune. Se laudă cu talismanul şi-i găseşte diferite întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratrăsnet, le atribuie putere de exorcizare.
Se mai spune acolo că "din acea casă în care va fi păstrat, duhul rău va fi gonit". Dar Sfinţii Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să intre şi în biserică şi în Altar, numai în Sfântul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să intre. Deci de vom crede că nu va intra în casa ce are talismanul, se îmbolnăveşte dracul de râs! Iată cât de grosolană este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli, şi cu câtă obrăznicie se foloseşte el de numele Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.
Mai nou, se face reclamă la diferite lănţişoare cu cruciuliţe aducătoare de noroc şi câştig care, zice-se, au girul Ierusalimului. Iarăşi o credinţă care nu-ţi cere nici un efort. Dar un proverb românesc spune: "Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi pune în traistă". Altul german: "Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cârmă".
Înţelepciunea popoarelor arată de mult prăpastia dintre credinţă şi credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi.
Cumpărătorii dornici de noroc şi-au achiziţionat bijuteria miraculoasă doar-doar cocoşul cel bătut din poveste va aduce punguţa cu doi bani. Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră, dar toate acestea nu trebuie să ne descurajeze. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. Dumnezeu ştie necazurile noastre dar ne curăţeşte prin ele aşa cum se curăţă aurul în cuptor.
Dumnezeu ne-a mântuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era învins. Deci nici un creştin nu este scutit de crucea sa, pentru că este un dar de la Dumnezeu spre mântuire. Suferinţa nu este numaidecât o pedeapsă dar chiar dacă ar fi, ea este un canon care ne ajută să ne îndreptăm, să ne întoarcem la bine.
De vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună este meseria – brăţară de aur -, bună este tehnica, bune sunt limbile străine, dar cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta este şcoala practică şi tehnică, asta este adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.
În concluzie, “dorim vânzare bună” celor care comercializează aceşti idoli în miniatură: Visul, Epistolia, Talismanul şi bijuteria de la Ierusalim. Iar puţin credincioşilor care le cumpără – înşelare uşoară, dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab! AMIN!
Răspuns: Problema la care vă referiţi este la fel de veche ca şi istoria Bisericii Creştine, pentru că chiar din secolul întâi, în lume au apărut tot felul de scrieri apocrife (false), puse pe seama apostolilor sau a Mântuitorului Însuşi, dar acestea nu sunt inspirate de Dumnezeu şi n-au fost niciodată recunoscute sau recomandate de Biserică (în întregimea ei). Nu excludem că unele din aceste scrieri au apărut „din intenţii bune”, fiind scrise de oameni evlavioşi, probabil ca şi preotul care v-a dat acel sfat, dar faptul că ei nu cunoşteau bine învăţătura Bisericii şi nici nu aveau binecuvântarea Bisericii în răspândirea acelei învăţături, a făcut ca acele scrieri să devină chiar periculoase pentru mântuirea omului. Printre ele se numără „Talismanul”, „Visul Maicii Domnului”, „Epistolia [Domnului Iisus Hristos]” ş.a. Acestea propun „căi uşoare”, dar ireale de a ajunge la Dumnezeu, de aceea trebuie ca aceste scrieri să dispară din casele tuturor creştinilor, nemaivorbind de biserici. Daţi-le foc şi bucuraţi-vă că aţi scăpat de înşelare. Ar fi prea simplu ca, purtând în buzunar sau în gentuţă o broşurică cu un text scris de nişte amatori, să fii ajutat şi mântuit în mod automat. Aşa ceva nu există şi nici nu poate exista. Chiar dacă am purta cu noi Biblia sau cartea de rugăciuni, tot nu ne-ar ajuta la nimic, pentru că ajutorul şi mântuirea vin numai dacă citim şi îndeplinim cele scrise în Biblie şi în alte cărţi aprobate de Biserică, de regulă prin binecuvântarea unui arhiereu.
Reţineţi un lucru simplu: rezolvarea problemei dumneavoastră, dar şi problemele tuturor creştinilor, trebuie să înceapă cu mărturisirea păcatelor şi îndreptarea vieţii păcătoase. Acest lucru va putea fi realizat numai dacă ne vom ruga şi noi cu credinţă, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Deci noi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu Cel Viu (fiinţă tri-personală), dar nu să-l concepem ca pe o energie sau putere impersonală, care ne ajută prin copierea şi purtarea de cărticele, talismane, brăţări sau chiar cruciuliţe la gât, fără a crede şi a şti ceva despre Hristos care S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră.
Şi pentru a nu repeta (într-o altă formă) ceea ce au spus şi alţi părinţi, cu mai multă autoritate decât mine, vă redau mai jos un scurt comentariu la aceste scrieri, făcut de marele duhovnic român, arhimandritul Arsenie Papacioc, recent trecut la Domnul:
Fraţi creştini,
În ultimii ani ni s-au oferit diferite surogate ale credinţei, prin răspândirea unor scrieri ce se numesc apocrife, care sunt condamnate de Biserică. Cea mai cunoscută dintre acestea este cărticica "Visul Maicii Domnului", retipărită de nenumărate ori la diferite edituri, dar şi de unele parohii, acordându-i-se chiar şi "înalte binecuvântări". Broşura prezintă la început câteva rugăciuni obişnuite ale Bisericii dar adaugă şi un "text" despre care se crede că ar fi fost trimis de Dumnezeu oamenilor. Acest "text" nu a fost acceptat de Biserică, dar unii au considerat că ar întreţine un sentiment de evlavie. În realitate, însă, apocrifa ademeneşte sufletele mai slabe spre o credinţă greşită, spre superstiţie.
Se vorbeşte acolo despre un vis pe care l-a avut Maica Domnului, în care i s-au vestit dinainte toate patimile Domnului. Dar noi ştim din Sfânta Scriptură că la numai 40 de zile de la naşterea Fiului ei i s-a vestit de către Dreptul Simeon: "Şi prin sufletul tău va trece sabie". Cu alte cuvinte: vei asista la răstignirea Fiului tău.
Deci nu era nevoie de un vis pentru a o "înştiinţa" sau menaja pe Maica Domnului deoarece i se vestise încă de la Întâmpinarea Domnului. Maica Domnului ştia de calvar şi din cuvintele Domnului când le spunea ucenicilor Săi: "Fiul Omului trebuie să pătimească multe… şi să fie omorât…” (Luca 9;22). Încă şi din Vechiul Testament pe care îl cunoştea, cu siguranţă, Maica Domnului ştia de patimile lui Mesia.
De-a lungul vremii, Biserica s-a confruntat cu multe descoperiri şi vedenii, dar Părinţii duhovniceşti le-au privit cu circumspecţie şi de multe ori au preferat să le respingă decât să cadă în vreo greşeală. Vedem aceasta mai ales în Pateric şi în Vieţile sfinţilor. Astfel, sfântul Diadoh al Foticeii ne îndeamnă să nu primim nici vis, nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, pentru că de cele mai multe ori sunt batjocură a dracilor. Şi chiar dacă vedenia este de la Dumnezeu, El nu se supără dacă nu o primim pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm. (Filocalia, vol. 1).
Respectivul răvaş susţine că: "dormind Preasfânta Fecioară în muntele Eleonului, când a fost în cetatea Betleemului, a venit acolo şi Domnul nostru Iisus Hristos care i-a spus: Maica Mea Preasfântă, adevărat vis ai visat. Iar de va scrie cineva visul tău şi-l va purta cu sine şi în casă îl va păstra, de acea casă vrăjmaşul nu se va apropia şi duhul cel necurat se va goni. Arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui, iar la dreapta judecată va afla milă şi va fi primit în împărăţia cerurilor."
Pentru asemenea cazuri de falsă credinţă, Pravila Bisericească vesteşte cu luminat adevăr: "Dumnezeu nu voieşte să fie slujit prin minciună căci ceea ce astăzi minciuna pare că zideşte, mâine distruge împătrit mai rău ." În Pravila Bisericească amuleta este considerată un obiect făcut de oameni spre a le aduce noroc sau a-i apăra de pagube, dar care este, în realitate, un semn al necredinţei în Dumnezeu. De aceea se canoniseşte ca şi vrăjitoria fiindcă este neplăcut lui Dumnezeu.
Siguranţa că te vei mântui este o ispită grea care îşi are rădăcina în mândrie, ispită a celui rău tocmai pentru a-l îndepărta pe om de la mântuire. Atitudinea corectă este cea ortodoxă adică nădejdea mântuirii, nu certitudinea. Iată o pildă în acest sens: Un bun creştin ce era preocupat de mântuirea sa se strădui a să împlinească trei lucruri. Mai întâi, ţinea să fie bine spovedit întotdeauna. Apoi, dădea întotdeauna pomelnice la Sfânta Liturghie şi, al treilea, dădea milostenii. Cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecata de Apoi este dezlegarea de păcate obţinută prin spovedanie la duhovnic, nu talismanul. Că nu rămân păcatele nespuse, ori la duhovnic spre iertare, ori la Judecată spre pedeapsă.
După moarte l-au luat îngerii şi l-au dus în Rai. Primul lucru de care s-a mirat a fost că n-a întâlnit acolo pe cei care muriseră înaintea lui şi care fuseseră siguri că se mântuiesc. Al doilea, s-a mirat că a aflat pe unii la care nu se aştepta, care după socoteala omenească nu aveau şanse de mântuire. Şi cea mai mare mirare pentru el a fost că era şi el acolo, din mila lui Dumnezeu. Asta înseamnă să ai nădejde, nu să fii sigur.
Aşa şi noi, fiind ortodocşi, nu ne vom lăsa "duşi de nas" de garanţiile unui vis sau talisman care ne promite că "la Judecata de Apoi vom afla milă". Fraţilor, fără spovedanie, fără dorinţa de a ne curăţi viaţa, nu se mântuieşte nici un creştin, chiar de ar purta la el toate talismanele din lume.
Mai departe se spune acolo: „iar de va scrie cineva Visul şi-l va purta cu sine… arhanghelul Mihail va fi lângă dânsul îndreptând calea lui". Niciodată nu-i va cere Hristos vreunui creştin ca, de dragul Lui, acesta să-şi vopsească barba în albastru sau să-şi pună la pălărie o pană mare de păun. La fel, nici nu-i va cere vreodată să poarte la el vreun talisman. În schimb Mântuitorul ne cere să ne purtăm crucea vieţii cu răbdare.
Apostolul Iacov spune: "credinţa fără fapte este moartă". Iar faptele înseamnă să împlinim poruncile lui Hristos din Evanghelie. În schimb, omul care poartă „Visul” sau „Talismanul” împlineşte porunci omeneşti şi crede că acestea îi vor aduce mântuirea. El caută o credinţă ieftină, care nu-i cere nici un efort. Credinţa lui se află în buzunar şi nu se cere dovedită prin fapte bune. Se laudă cu talismanul şi-i găseşte diferite întrebuinţări: vestă antiglonţ, paratrăsnet, le atribuie putere de exorcizare.
Se mai spune acolo că "din acea casă în care va fi păstrat, duhul rău va fi gonit". Dar Sfinţii Părinţi spun că diavolul are îndrăzneala să intre şi în biserică şi în Altar, numai în Sfântul Potir nu-i îngăduie Dumnezeu să intre. Deci de vom crede că nu va intra în casa ce are talismanul, se îmbolnăveşte dracul de râs! Iată cât de grosolană este înşelăciunea vrăjmaşului pentru cei creduli, şi cu câtă obrăznicie se foloseşte el de numele Maicii Domnului şi al Arhanghelului Mihail pentru a înşela. Aceasta din cauza urii nestăvilite pe care o are faţă de Arhanghelul Mihail care i s-a împotrivit, şi faţă de Maica Domnului care i-a zdrobit capul.
Mai nou, se face reclamă la diferite lănţişoare cu cruciuliţe aducătoare de noroc şi câştig care, zice-se, au girul Ierusalimului. Iarăşi o credinţă care nu-ţi cere nici un efort. Dar un proverb românesc spune: "Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi pune în traistă". Altul german: "Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cârmă".
Înţelepciunea popoarelor arată de mult prăpastia dintre credinţă şi credulitate. Iubesc naivitatea, spunea cineva, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi.
Cumpărătorii dornici de noroc şi-au achiziţionat bijuteria miraculoasă doar-doar cocoşul cel bătut din poveste va aduce punguţa cu doi bani. Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră, dar toate acestea nu trebuie să ne descurajeze. Nu trebuie să ne dăm bătuţi. Dumnezeu ştie necazurile noastre dar ne curăţeşte prin ele aşa cum se curăţă aurul în cuptor.
Dumnezeu ne-a mântuit prin Cruce, nu prin dreptate, nu prin minuni. Pe Cruce Hristos era biruitor iar Satana era învins. Deci nici un creştin nu este scutit de crucea sa, pentru că este un dar de la Dumnezeu spre mântuire. Suferinţa nu este numaidecât o pedeapsă dar chiar dacă ar fi, ea este un canon care ne ajută să ne îndreptăm, să ne întoarcem la bine.
De vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună este meseria – brăţară de aur -, bună este tehnica, bune sunt limbile străine, dar cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta este şcoala practică şi tehnică, asta este adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.
În concluzie, “dorim vânzare bună” celor care comercializează aceşti idoli în miniatură: Visul, Epistolia, Talismanul şi bijuteria de la Ierusalim. Iar puţin credincioşilor care le cumpără – înşelare uşoară, dacă sunt slabi. Dar să nu fie nimeni slab! AMIN!
Sursa : http://www.teologie.net
joi, 26 aprilie 2012
Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei…
Cineva m-a întrebat: „Ce uneşte mai mult pe bărbat cu femeia?” „Recunoştinţa”, îi răspund. Unul îl iubeşte pe celălalt pentru ceea ce îi dăruieşte. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul şi ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranţa că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar şi o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar şi hamalul ei.
Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe Însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape, în realitate, însă, se află departe unul de celălalt. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.
Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oamenii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc. – n.tr.), şi îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Când există numai dragoste trupească, şi, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-1 aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.
Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui. „Părinte”, mi-a spus el, „sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenuncheat în camera mea ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic decât numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece mi-am dat seama că omul acesta se învrednicise să vadă Lumina nezidită, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.
„Părinte”, mi-a spus, „sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme, însă, femeia mea nu a mai avut răbdare să se ocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Apoi mi-a cerut un apartament ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo prietenii. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut. Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezultat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi am aflat că venise aici, în Grecia, şi locuia într-o casă de curvie. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenuncheat să mă rog. «Dumnezeul meu», am spus, «ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul! Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Atunci m-a învăluit acea Lumină, iar inima mea a fost inundată de pace”. Când am auzit, i-am spus: „Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip”.
De aceea spun că ne vor judeca mirenii! Vedeţi, acesta, care era medic în America, care avea o astfel de soţie şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!
Părintele Paisie Aghioritul,
din vol. Viaţa de familie,
edit. Evanghelismos, 2003
Articol aparut in nr. 12 al revistei “Familia Ortodoxa”
Soţii trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat paşnic în familie, să-şi poată îndeplini îndatoririle lor duhovniceşti. Pentru a trăi în chip armonios, soţii trebuie dintru început să pună ca temelie a vieţii lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în nobleţea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească şi trupească. Atunci când există dragoste şi jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi-l doare. Iar atunci când cineva îl primeşte pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primeşte pe Însuşi Hristos, Care îl umple cu şi mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar şi departe de s-ar afla unul de celălalt, siliţi fiind de împrejurări, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanţe. Însă atunci când, Doamne fereşte!, soţii nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape, în realitate, însă, se află departe unul de celălalt. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viaţa lor şi să se jertfească unul pentru celălalt.
Dragostea trupească îi uneşte la exterior pe oamenii lumeşti, dar numai atâta vreme cât există factori lumeşti (bani, frumuseţe, poziţie socială etc. – n.tr.), şi îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soţi îşi pierde aceşti factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi uneşte şi mai mult. Când există numai dragoste trupească, şi, de pildă, femeia află că soţul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi şi îl orbeşte. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult şi caută cu orice chip să-1 aducă iarăşi pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.
Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos şi de aceea l-am întrebat cu discreţie despre viaţa lui. „Părinte”, mi-a spus el, „sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ţinut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenuncheat în camera mea ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic decât numai lumină şi simţeam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece mi-am dat seama că omul acesta se învrednicise să vadă Lumina nezidită, şi de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.
„Părinte”, mi-a spus, „sunt căsătorit şi am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme, însă, femeia mea nu a mai avut răbdare să se ocupe de casă şi de copii, şi de aceea cerea mereu să ieşim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puţin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit şi aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Apoi mi-a cerut un apartament ca să trăiască singură. Am făcut-o şi pe aceasta. Dar ea îşi aduna acolo prietenii. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noştri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani şi a dispărut. Căutam şi întrebam de ea peste tot, însă nici un rezultat, îi pierdusem urma cu desăvârşire. Într-o zi am aflat că venise aici, în Grecia, şi locuia într-o casă de curvie. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenuncheat să mă rog. «Dumnezeul meu», am spus, «ajută-mă s-o găsesc şi să fac tot ce îmi va sta în putinţă ca să nu-şi piardă sufletul! Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Atunci m-a învăluit acea Lumină, iar inima mea a fost inundată de pace”. Când am auzit, i-am spus: „Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea şi dragostea ta şi te-a mângâiat în acest chip”.
De aceea spun că ne vor judeca mirenii! Vedeţi, acesta, care era medic în America, care avea o astfel de soţie şi care trăia în condiţiile şi mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!
Părintele Paisie Aghioritul,
din vol. Viaţa de familie,
edit. Evanghelismos, 2003
Articol aparut in nr. 12 al revistei “Familia Ortodoxa”
vineri, 20 aprilie 2012
miercuri, 18 aprilie 2012
La Paşti – George Coşbuc
Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ
Răsuflu cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se întâlnesc în cale
Îşi zic :Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar.
Ah, Doamne!Să-le auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De –acelaşi gând, din cer adus
În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete
Bătrânii cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge mamă!
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ
Răsuflu cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se întâlnesc în cale
Îşi zic :Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar.
Ah, Doamne!Să-le auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De –acelaşi gând, din cer adus
În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete
Bătrânii cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge mamă!
vineri, 3 februarie 2012
Triodul, cale spre Inviere
Incepand cu Duminica "Vamesului si a Fariseului", am intrat in perioada Triodului, o etapa premergatoare Sfintelor Pasti. Denumirea de "triod" vine de la cartea in care sunt redate slujbele din acest timp. Cuvantul "triod" provine din termenul grecesc "triodion", format din cuvintele "tria" (trei) si "odi" (oda) si inseamna cantare in trei strofe, ode.
Perioada Triodului cuprinde 10 saptamani. Ea incepe cu trei saptamani inainte de Postul Mare si ia sfarsit in Sambata Pastilor. Aceasta perioada cuprinde zilele pregatitoare Postului Sfintelor Pasti; Postul Sfintelor Pasti si Saptamana Patimilor.
Duminicile pregatitoare Postului Sfintelor Pasti: Duminica vamesului si a fariseului (Luca 18, 9-14), Duminica fiului risipitor (Luca 15, 11-32), Duminica infricosatoarei judecati (Matei 25, 31-46) si Duminica izgonirii lui Adam din rai (Matei 6, 14-21).
La slujba Utreniei se canta incepand cu Duminica vamesului si a fariseului, imnele:
"Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un Indurat, curateste-l cu mila milostivirii Tale!"
"In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia".
"La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".
Sambata premergatoare Duminicii Infricosatoarei Judecati este cea a mosilor de iarna, zi de pomenire a celor adormiti.
In saptamana care urmeaza Duminicii vamesului si a fariseului nu se posteste miercurea si vinerea. Saptamana care urmeaza Duminicii fiului risipitor este una obisnuita, se posteste miercurea si vinerea. Dupa Duminica infricosatoarei judecati, nu se mai consuma carne, ci doar peste, oua si produse lactate. Duminica izgonirii lui Adam din rai este numita si Duminica lasatului sec de branza, dupa aceasta zi intram in Postul Pastilor.
Postul Sfintelor Pasti
Postul Sfintelor Pasti incepe in lunea care urmeaza dupa Duminica izgonirii lui Adam din rai. Prima si a doua zi din acest post sunt aliturgice. In primele patru zile din acest post si in joia din saptamana a V a se adauga Canonul Sfantului Andrei Criteanul.
Duminicile din Postul Sfintelor Pasti sunt:
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51) - Sfintii Parinti au randuit ca prima duminica din acest post sa fie inchinata Ortodoxiei, fiindca este cu neputinta sa gasim pe Hristos, fara marturisirea exacta a ceea ce este El.
2. Duminica Sfantului Grigorie Palama - prin aceasta duminica ni se descopera ca dreapta credinta nu este teoretica, ci este credinta care duce pe om la viata si lumina vesnica. Asa se explica de ce Sfantul Grigorie Palama este numit "fiu al dumnezeiestii si neinseratei lumini".
3. Duminica Sfintei Cruci - pentru a ajunge la unirea cu Hristos, trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa rastignim egoismul din noi, pentru a ne putea impartasi de iubirea dumnezeiasca.
4. Duminica Sfantului Ioan Scararul - pomenirea Sfantului Ioan Scararul nu se face in aceasta duminica pentru ca ar fi ziua trecerii lui la cele vesnice, ci el este pomenit ca dascal al pocaintei. El vorbeste despre lacrimile pocaintei aducatoare de bucuria iertarii.
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca - in cantarile din Triod, Sfanta Maria Egipteanca este numita "inger in trup", pentru ca si-a rastignit patimile trupesti si a ajuns la invierea sufletului din moartea pacatului. Spre aceasta rastigire si inviere este chemat fiecare dintre noi.
Saptamana Patimilor
Saptamana Sfintelor Patimi incepe in Duminica Floriilor. In toate zilele acestei saptamani se savarsesc Deniile.
Luni, in Saptamana Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda.
Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment.
In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret".
Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.
In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.
In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.
Triodul este o chemare la unirea cu Hristos. Ne descopera ca omul nu este cu adevarat om decat in comuniune cu Dumnezeu, si ca doar atunci este cu adevarat liber.
"Vestirea postului sa o primim cu bucurie, ca de l-ar fi pazit stramosul, n-ar fi suferit caderea din Eden. Ca frumos era la vedere, dar nu la mancare, rodul care m-a omorat. Sa nu ne lasam furati de cele vazute, nici sa se indulceasca gatlejul nostru cu bucate scumpe, care dupa mancarea lor sunt fara de cinste. Sa fugim de neinfranare si sa nu ne supunem patimilor care vin din saturare".
Perioada Triodului cuprinde 10 saptamani. Ea incepe cu trei saptamani inainte de Postul Mare si ia sfarsit in Sambata Pastilor. Aceasta perioada cuprinde zilele pregatitoare Postului Sfintelor Pasti; Postul Sfintelor Pasti si Saptamana Patimilor.
Duminicile pregatitoare Postului Sfintelor Pasti: Duminica vamesului si a fariseului (Luca 18, 9-14), Duminica fiului risipitor (Luca 15, 11-32), Duminica infricosatoarei judecati (Matei 25, 31-46) si Duminica izgonirii lui Adam din rai (Matei 6, 14-21).
La slujba Utreniei se canta incepand cu Duminica vamesului si a fariseului, imnele:
"Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci, ca un Indurat, curateste-l cu mila milostivirii Tale!"
"In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia".
"La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta".
Sambata premergatoare Duminicii Infricosatoarei Judecati este cea a mosilor de iarna, zi de pomenire a celor adormiti.
In saptamana care urmeaza Duminicii vamesului si a fariseului nu se posteste miercurea si vinerea. Saptamana care urmeaza Duminicii fiului risipitor este una obisnuita, se posteste miercurea si vinerea. Dupa Duminica infricosatoarei judecati, nu se mai consuma carne, ci doar peste, oua si produse lactate. Duminica izgonirii lui Adam din rai este numita si Duminica lasatului sec de branza, dupa aceasta zi intram in Postul Pastilor.
Postul Sfintelor Pasti
Postul Sfintelor Pasti incepe in lunea care urmeaza dupa Duminica izgonirii lui Adam din rai. Prima si a doua zi din acest post sunt aliturgice. In primele patru zile din acest post si in joia din saptamana a V a se adauga Canonul Sfantului Andrei Criteanul.
Duminicile din Postul Sfintelor Pasti sunt:
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51) - Sfintii Parinti au randuit ca prima duminica din acest post sa fie inchinata Ortodoxiei, fiindca este cu neputinta sa gasim pe Hristos, fara marturisirea exacta a ceea ce este El.
2. Duminica Sfantului Grigorie Palama - prin aceasta duminica ni se descopera ca dreapta credinta nu este teoretica, ci este credinta care duce pe om la viata si lumina vesnica. Asa se explica de ce Sfantul Grigorie Palama este numit "fiu al dumnezeiestii si neinseratei lumini".
3. Duminica Sfintei Cruci - pentru a ajunge la unirea cu Hristos, trebuie sa ne lepadam de noi insine, sa rastignim egoismul din noi, pentru a ne putea impartasi de iubirea dumnezeiasca.
4. Duminica Sfantului Ioan Scararul - pomenirea Sfantului Ioan Scararul nu se face in aceasta duminica pentru ca ar fi ziua trecerii lui la cele vesnice, ci el este pomenit ca dascal al pocaintei. El vorbeste despre lacrimile pocaintei aducatoare de bucuria iertarii.
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca - in cantarile din Triod, Sfanta Maria Egipteanca este numita "inger in trup", pentru ca si-a rastignit patimile trupesti si a ajuns la invierea sufletului din moartea pacatului. Spre aceasta rastigire si inviere este chemat fiecare dintre noi.
Saptamana Patimilor
Saptamana Sfintelor Patimi incepe in Duminica Floriilor. In toate zilele acestei saptamani se savarsesc Deniile.
Luni, in Saptamana Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda.
Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment.
In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret".
Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.
In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.
In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.
Triodul este o chemare la unirea cu Hristos. Ne descopera ca omul nu este cu adevarat om decat in comuniune cu Dumnezeu, si ca doar atunci este cu adevarat liber.
"Vestirea postului sa o primim cu bucurie, ca de l-ar fi pazit stramosul, n-ar fi suferit caderea din Eden. Ca frumos era la vedere, dar nu la mancare, rodul care m-a omorat. Sa nu ne lasam furati de cele vazute, nici sa se indulceasca gatlejul nostru cu bucate scumpe, care dupa mancarea lor sunt fara de cinste. Sa fugim de neinfranare si sa nu ne supunem patimilor care vin din saturare".
Sursa : http://www.crestinortodox.ro/
joi, 19 ianuarie 2012
Sf.Teofan Zăvorâtul
„Dacă nu veți ierta celorlalți greșelile săvârșite împotriva voastră,
nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre”,
a grăit Domnul. Cine nu iartă celorlalți? Dreptul sau, mai bine zis,
cel care se socotește drept. Unuia ca
acestuia nu-i rămâne altceva de făcut decât să judece și să rostească
doar osânde, cerând pedepse pentru vinovați. Dar cel care se simte
păcătos are treabă cu faptele celorlalți? Nu i se va răsuci oare limba
de va osândi pe altul și-i va cere ispășire, atunci când conștiința îl
mustră neîncetat și îl amenință cu dreapta judecată a lui Dumnezeu?
Așadar, nu e mai bine să păcătuim decât să facem pe drepții? Trebuie să
te îngrijești în tot chipul de faptele dreptății; însă, oricât ai fi de
drept, să ții minte că ești un rob netrebnic – și asta fără să ai
cugetul împărțit ( adică înainte să stea gândul că ești netrebnic, iar
în spate să se ascundă simțământul că ești drept), ci cu simțirea
deplină a netrebniciei tale. Atunci când vei ajunge aici ( și aici
trebuie să ajungi treptat, fiindcă nu este o stare care se dobândește
dintr-o dată ), oricât ar fi greșit împotriva ta fratele tău, nu-i vei
cere socoteală, întrucât conștiința îți va repeta: ,, Și mai mult
meriți, mai rău trebuia să-ți facă”, și vei ierta; iar dacă vei ierta,
însuți te vei învrednici de iertare.
Și așa toată viața; iertare pentru iertare, și la judecată vei căpăta în schimb desăvârșita iertare.
Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)( Efes. 3,18-21; Mc. 11, 23-26).
Și așa toată viața; iertare pentru iertare, și la judecată vei căpăta în schimb desăvârșita iertare.
Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși)( Efes. 3,18-21; Mc. 11, 23-26).
miercuri, 18 ianuarie 2012
Sfantul Grigorie de Nyssa despre talantul Duhului Sfant incredintat omului si despre “faptura cea noua” in Hristos
Biserica il praznuieste in data de 10 ianuarie, si pe Sf. Grigorie de Nyssa. Fara a avea vreuna dintre abilitatile organizatorice ale fratelui sau mai mare, Sf. Vasile, Grigorie a fost insufletit pe intreg parcursul vietii sale de o sete profunda de a cunoaste, pe care, dupa o scurta ezitare, a orientat-o exclusiv catre Dumnezeu, prin experierea harului Sau. Prin scrierile sale despre indumnezeire si urcusul duhovnicesc, Sf. Grigorie de Nyssa aduce limpezime invataturilor esentiale ale teologiei duhovnicesti, completand in chip fericit pe ceilalti parinti capadocieni, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Despre viata si opera Sfantului – mai multe detalii puteti citi aici. |
“Cel ce voieste sa-si daruiasca sufletul
si trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinte, si sa-I aduca
Lui jertfa cea fara de sange si curata, trebuie sa-si ia drept calauza a
vietii credinta cea dreapta pe care ne-o graiesc glasurile sfintilor
prin toata Scriptura. Pe temeiul acesteia conducandu-si sufletul bine
ascultator si bine strunit pe caile virtutii si dezlegandu-se pe sine in
chip curat de lanturile vietii acesteia si eliberandu-se de robia celor
de jos si desarte, pe de alta parte predandu-se intreg credintei si
vietii dupa Dumnezeu, va cunoaste limpede ca acolo unde este
dreapta credinta si viata neintinata, acolo este si puterea lui Hristos,
iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleaca si orice patima si
moartea care ne fura viata. Caci nu au cele rele in ele puterea
sa se impotriveasca puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin
calcarea poruncilor. E ceea ce a patit cel dintai om plasmuit, iar acum
toti cei ce imita prin hotarare de bunavoie neascultarea aceluia. Dar pe
cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul si au credinta intru toata
adeverirea, neavand nici o pata pe constiinta, aceasta putere a Duhului
ii curateste, potrivit celui ce a zis : “Ca Evanghelia noastra cea
catre voi nu s-a vestit numai in cuvant, ci si intru putere si intru Duh
Sfant si intru adeverire multa, precum bine stiti” (I Tes. 1, 5) si iarasi: “Intreg duhul si sufletul si trupul vostru sa fie pazite fara pata intru numele Domnului nostru Iisus Hristos”
(I Tes. 5, 23), care a daruit prin baie celor vrednici mireasma
nemuririi, ca talantul incredintat fiecaruia sa aduca bogatia nevazuta,
prin Lucrarea celor incredintate.
Caci mare este, fratilor, mare este
sfantul botez spre dobandirea bunurilor duhovnicesti de catre cei ce-l
primesc cu frica. Pentru ca din Duhul cel bogat si imbelsugat curge pururea harul in cei ce-l primesc. De acest har umplandu-se, sfintii apostoli au aratat Bisericilor lui Hristos rodurile plinatatii si ale adeveririi. Acest
Duh ramane salasluit in cei ce au primit darul Lui, impreuna-lucrator,
dupa masura credintei fiecaruia din cei ce s-au impartasit de El, zidind
in fiecare binele spre sarguinta sufletului in faptele credintei, dupa
cuvantul Domnului, Care zice ca cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adica harul Sfantului Duh i s-a dat fiecaruia, spre sporirea si cresterea lui. Caci
sufletul care s-a nascut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie sa
creasca pana la masura varstei duhovnicesti in Duhul, adapat neincetat
cu sudoarea virtutii si cu darnicia harului. Pentru ca, precum
firea trupului pruncului nou nascut nu ramane in varsta frageda, ci
hranit cu mancarile trebuitoare sufletului, dupa legea firii, inainteaza
spre masura ce-i este randuita, asa se cuvine si sufletului nascut de
curand. Impartasirea de Duhul, nimicind boala intrata prin neascultare, reinnoieste vechea frumusete a firii.
De aceea, el nu mai ramane pururea prunc, nici nemiscat in nelucrarea
si in lipsa de curatie, adormit in starea nasterii, ci se hraneste pe
sine prin mancari potrivite lui si creste spre marimea pe care o cere
firea prin toata virtutea si ostenelile, ca sa se faca prin virtutea sa,
cu puterea Duhului, neprimejduit de nevazutul talhar ce pregateste
sufletelor multe uneltiri ascunse.
Deci trebuie sa ne conducem pe noi, dupa Apostol, pururea spre barbatul desavarsit, “pana
ce vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui
Dumnezeu, la barbatul desavarsit si la masura varstei plinatatii lui
Hristos, ca sa nu mai fim prunci, invaluiti si purtati de tot vantul
invataturii, cu mestesug, spre uneltirea inselaciunii, ci intarindu-ne
in adevar, sa crestem in toate intru El, Care este capul, Hristos” (Ef. 4, 13-15) si in alta parte, acelasi zice: “Nu
va asemanati chipului veacului acesta, ci va schimbati la fata intru
innoirea mintii voastre, ca sa cercati care este voia lui Dumnezeu cea
buna si bineplacuta si desavarsita” (Rom. 12, 2). Iar voia
lui Dumnezeu cea desavarsita este, dupa el, a-si intipari cineva in
suflet chipul vietuirii binecredincioase. Pe acest suflet il duce la
inflorirea celei mai inalte frumuseti harul Duhului, care lucreaza
impreuna cu ostenelile celui ce-si intipareste acest chip. (…)
Dar ar putea afla cineva si in
alte Scripturi multe spre invinovatirea patimilor ascunse in suflete. Si
asa de rele sint acestea si de greu de vindecat si atata tarie au
castigat in adancul sufletului, incat nu e cu putinta sa fie smulse si
desfiintate numai prin sarguinta si virtutea omeneasca, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugaciune, puterea Duhului, ca sa biruiasca asupra rautatii ce-l stapaneste inauntru. Aceasta o invata Duhul insusi, folosindu-Se de glasul lui David: “De cele ascunse ale mele curateste-ma si pazeste pe robul Tau de cele de alt neam”
(Ps. 18, 13-18). Caci doua fiind cele din care se alcatuieste omul cel
unul, sufletul si trupul, si cel din urma imbracandu-l, iar cel dintai
ramanand inauntru in timpul vietii, cel dintai trebuie supravegheat ca o
biserica a lui Dumnezeu si pazit, ca nu cumva, venind in el vreunul din
pacatele aratate, sa-l clatine si sa-l strice. Despre cel ce nu-si
pazeste sufletul vorbeste si Apostolul cu amenintare: “Cel ce strica biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu”
(I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinauntru trebuie sa-l pazim cu toata
strajuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata inarmata a raului din vreun
adanc de undeva si stricand gandul vietuirii binecredincioase, sa
robeasca sufletul, umplandu-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept
aceea omul trebuie sa strajuiasca cu mare veghe, inconjurand des
sufletul, strigand ca un conducator de oaste si indemnand: “Omule, tine in toata paza inima ta! Caci din aceasta sunt iesirile vietii“. Iar straja sufletului este gandul vietuirii binecredincioase, intarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune.
Caci, cel ce si-a inarmat sufletul sau cu acestea respinge usor
atacurile tiranului, adica viclenia si pofta, mandria, mania, pizma si
toate miscarile viclene ale rautatii dinauntru. Acela care cultiva
virtutea trebuie sa fie simplu si neclintit, plugarind numai roadele
vietuirii binecredincioase si neabatandu-si niciodata viata spre caile
rautatii si nedespartindu-si gandul de la vietuirea bine-credincioasa a
credintei, ci sa fie de un singur fel, drept si necercat de patimile ce
se afla in afara drumului sau. (…)
Sa nu-ti inchipui, deci, ca
avand harul bogat si imbelsugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic
pentru desavarsirea ce-ti poate veni prin darurile Aceluia. Si
cand vine la tine bogatia darului, fa-te sarac cu cugetul,
neincrezandu-te niciodata in tine si asteptand dragostea in suflet, ca
pe o temelie a vistieriei harului, si luptand cu orice patima, pana ce
vei ajunge la varful vietuirii bine-credincioase, la care a ajuns
apostolul si la care urca pe ucenici prin rugaciune si invatatura. Iar de pe acesta le arata celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea si harul mai inalt la care au fost ridicati, spunand: “Caci
nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura
noua. Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace peste ei si mila
peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 15-16). Si iarasi: “De este cineva in Hristos, e faptura noua; cele vechi au trecut” (II Cor. 5, 14). Faptura noua este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lamurit in alta parte, zicand: “Ca
sa-si infatiseze El insusi Lui Biserica slavita, neavand pata sau
zbarcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfanta si fara prihana” (Ef. 5, 27). “Faptura noua”
a numit locuirea Sfantului Duh in sufletul curat si neprihanit si
eliberat de toata rautatea, viclenia si rusinea. Caci, cand va uri
sufletul pacatuirea si se va face casnic al lui Dumnezeu, dupa putere,
prin vietuirea intru virtute, si va primi, dupa prefacerea vietii, in
sine harul Duhului, s-a facut faptura noua si a fost zidit din nou(…)”.
(Sfantul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1982)
Sursa: razbointrucuvant.ro
Acatistul Sfantului Vasile cel Mare
Acatistul Sfantului Vasile cel Mare
Vasile cel Mare - Sfant Ierarh !
(1 ianuarie)
Rugaciunile incepatoare, apoi
Condacul 1
Pe tine, trambita cea cu dumnezeiasca glasuire si
cereasca albina, care din florile invataturilor ai adunat mierea cea
facatoare de viata a dogmelor Treimii si o ai lasat Bisericii lui Hristos bogatie neimputinata, din care gustam noi toti, cu dulce cantare te laudam, cantand tie : Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Icosul 1
Cel ce prin curatia mintii tale cea asemenea cu
ingerii te-ai ridicat la dumnezeiestile inaltimi si, strabatand printre
cetele heruvimilor, ai descoperit dogmele Treimii, pe care le-ai lasat
Bisericii comoara nejefuita, Sfinte Vasile, primeste de la noi
nevrednicii laudele acestea :
Bucura-te, lauda cea stralucita a arhiereilor;
Bucura-te, dumnezeiescule invatator al dogmelor;
Bucura-te, urmatorul apostolilor cel credincios;
Bucura-te, stalpul Bisericii cel prealuminos;
Bucura-te, al Treimii aparatorule;
Bucura-te, de cele ceresti aratatorule;
Bucura-te, ocarmuitorul corabiei celei duhovnicesti;
Bucura-te, indreptatorul vredniciei arhieresti;
Bucura-te, luminatorul ceresc al preotiei;
Bucura-te, povatuitorul preaintelept al pustniciei;
Bucura-te, desteptatorul pacatosilor catre pocainta;
Bucura-te, mangaietorul celor ce adorm intru dreapta credinta;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, dumnezeiescule invatator al dogmelor;
Bucura-te, urmatorul apostolilor cel credincios;
Bucura-te, stalpul Bisericii cel prealuminos;
Bucura-te, al Treimii aparatorule;
Bucura-te, de cele ceresti aratatorule;
Bucura-te, ocarmuitorul corabiei celei duhovnicesti;
Bucura-te, indreptatorul vredniciei arhieresti;
Bucura-te, luminatorul ceresc al preotiei;
Bucura-te, povatuitorul preaintelept al pustniciei;
Bucura-te, desteptatorul pacatosilor catre pocainta;
Bucura-te, mangaietorul celor ce adorm intru dreapta credinta;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 2
Al Pastorului pastorilor de aproape sluga facandu-te,
Sfinte Vasile, ai imbogatit Biserica cu inteleptele tale invataturi;
pentru care cantam lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 2
Ai fost, preasfinte parinte, totdeauna la inaltimile
vredniciei arhieresti si intru adancul smereniei; pentru care noi
minunadu-ne cantam tie :
Bucura-te, cel ce te veselesti in Biserica biruitoare;
Bucura-te, cel ce de la Imparatul Hristos primesti binecuvantare;
Bucura-te, turn preainalt al privirilor ceresti;
Bucura-te, inteleptul talcuitor al celor teologicesti;
Bucura-te, magistrul stiintelor frumoase;
Bucura-te, ca ti-ai ales pe cele nemincinoase;
Bucura-te, cu serafimii liturghisitorule;
Bucura-te, cu heruvimii de Dumnezeu vazatorule;
Bucura-te, prietenul apostolilor;
Bucura-te, intaistatatorul arhiereilor;
Bucura-te, cu mucenicii impreuna-sezatorule;
Bucura-te, cu proorocii bine-vorbitorule;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, cel ce de la Imparatul Hristos primesti binecuvantare;
Bucura-te, turn preainalt al privirilor ceresti;
Bucura-te, inteleptul talcuitor al celor teologicesti;
Bucura-te, magistrul stiintelor frumoase;
Bucura-te, ca ti-ai ales pe cele nemincinoase;
Bucura-te, cu serafimii liturghisitorule;
Bucura-te, cu heruvimii de Dumnezeu vazatorule;
Bucura-te, prietenul apostolilor;
Bucura-te, intaistatatorul arhiereilor;
Bucura-te, cu mucenicii impreuna-sezatorule;
Bucura-te, cu proorocii bine-vorbitorule;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 3
Pusu-te-a pe tine, Sfinte Vasile, Dumnezeu-Cuvantul,
tarie buna Bisericii Sale, cel ce cu tunetul cuvintelor tale amutesti
gurile ereticilor; iar noi credinciosii, bucurandu-ne, cantam lui
Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 3
Impotrivindu-te, parinte, lui Iulian prea paganul
imparat si marturisind Dumnezeirea lui Hristos, ai rusinat paganatatea
lui, facandu-te mucenic de bunavoie; pentru care auzi de la noi :
Bucura-te, sabie ascutita cu focul Duhului;
Bucura-te, marturisitor fara de frica al adevarului;
Bucura-te, propovaduire puternica a Treimii;
Bucura-te, luptator tare impotriva nedumnezeirii;
Bucura-te, predicator mare al Dumnezeirii;
Bucura-te, gura adanc-graitoare a Treimii;
Bucura-te, catre Sfinta Treime al credinciosilor mijlocitor;
Bucura-te, al Bisericii a toata lumea luminator;
Bucura-te, ca pe cei zgarciti, spre indurare i-ai plecat;
Bucura-te, cel ce pe popor de foame l-ai scapat;
Bucura-te, al iubirii de argint sagetatorule;
Bucura-te, la milostenie indemnatorule;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, marturisitor fara de frica al adevarului;
Bucura-te, propovaduire puternica a Treimii;
Bucura-te, luptator tare impotriva nedumnezeirii;
Bucura-te, predicator mare al Dumnezeirii;
Bucura-te, gura adanc-graitoare a Treimii;
Bucura-te, catre Sfinta Treime al credinciosilor mijlocitor;
Bucura-te, al Bisericii a toata lumea luminator;
Bucura-te, ca pe cei zgarciti, spre indurare i-ai plecat;
Bucura-te, cel ce pe popor de foame l-ai scapat;
Bucura-te, al iubirii de argint sagetatorule;
Bucura-te, la milostenie indemnatorule;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 4
Vazut-ai, mare ierarhe Vasile, pe Nascatoarea de Dumnezeu inconjurata de cetele ingeresti si poruncind mucenicului Mercurie
sa nimiceasca pe paganul Iulian, vrajmasul Fiului sau; iar dupa ce
te-ai incredintat ca ai fost ascultat, indata ai cantat lui Dumnezeu :
Aliluia !
Icosul 4
Pe Valent cel orbit cu eresul lui Arie, care tulbura Biserica lui Hristos, cu multa barbatie l-ai mustrat, preaintelepte parinte; pentru care te laudam pe tine, zicand :
Bucura-te, ochiul Bisericii cel patrunzator;
Bucura-te, de pleava clevetirilor vanturator;
Bucura-te, al viei lui Hristos intelept lucratorule;
Bucura-te, al tainelor mare invatatorule;
Bucura-te, munte aspru al pocaintei;
Bucura-te, cetate nejefuita a credintei;
Bucura-te, privighetoarea Bisericii cea cu dulce glasuire;
Bucura-te, vulturul teologiei, cel cu inalta suire;
Bucura-te, al preotiei povatuitorule;
Bucura-te, al dascalilor invatatorule;
Bucura-te, mare invatator al fecioriei;
Bucura-te, gradina cea impodobita a curatiei;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, de pleava clevetirilor vanturator;
Bucura-te, al viei lui Hristos intelept lucratorule;
Bucura-te, al tainelor mare invatatorule;
Bucura-te, munte aspru al pocaintei;
Bucura-te, cetate nejefuita a credintei;
Bucura-te, privighetoarea Bisericii cea cu dulce glasuire;
Bucura-te, vulturul teologiei, cel cu inalta suire;
Bucura-te, al preotiei povatuitorule;
Bucura-te, al dascalilor invatatorule;
Bucura-te, mare invatator al fecioriei;
Bucura-te, gradina cea impodobita a curatiei;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 5
Venit-a la tine, Sfinte Ierarhe Vasile, femeia ce
fusese nedreptatita de eparhul cetatii, cerand de la tine a-i face
milocire; iar tu, infricosandu-l cu judecata lui Dumnezeu , l-ai plecat a-i face dreptate; de care ea, bucurandu-se, ti-a adus multumire, cantand lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 5
Urmator facandu-te Mantuitorului, preaintelepte parinte, te-ai aratat mare aparator celor nedreptatiti; pentru care zicem :
Bucura-te, aparatorul vaduvelor;
Bucura-te, parintele saracilor;
Bucura-te, sprijinitorul celor nedreptatiti;
Bucura-te, bogatia celor lipsiti;
Bucura-te, cel ce pe imparatii cei fara de lege i-ai mustrat;
Bucura-te, ca pe eparhul spre mila l-ai plecat;
Bucura-te, cel ce cununa muceniceasca ai dorit;
Bucura-te, ca marturisitor a fi te-ai invrednicit;
Bucura-te, cel ce bogatie pierzatoare n-ai adunat;
Bucura-te, ca intru saracie lui Hristos ai urmat;
Bucura-te, asemenea lui Ilie ravnitor;
Bucura-te, ca Isaia mare glasuitor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, parintele saracilor;
Bucura-te, sprijinitorul celor nedreptatiti;
Bucura-te, bogatia celor lipsiti;
Bucura-te, cel ce pe imparatii cei fara de lege i-ai mustrat;
Bucura-te, ca pe eparhul spre mila l-ai plecat;
Bucura-te, cel ce cununa muceniceasca ai dorit;
Bucura-te, ca marturisitor a fi te-ai invrednicit;
Bucura-te, cel ce bogatie pierzatoare n-ai adunat;
Bucura-te, ca intru saracie lui Hristos ai urmat;
Bucura-te, asemenea lui Ilie ravnitor;
Bucura-te, ca Isaia mare glasuitor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 6
Primit-ai, mare arhipastorule Vasile, putere de la
Dumnezeu asupra diavolului, incat l-ai silit a trimite prin vazduh
zapisul tanarului prin care se vanduse; de care minune spaimantandu-ne,
cantam lui Dumnezeu, Celui ce te-a preamarit pe tine, cantare : Aliluia !
Icosul 6
Se ingrozesc multimile diavolilor numai auzind de
numirea ta, parinte al parintilor Vasile; iar noi credinciosii cantand,
aducem tie laudele acestea :
Bucura-te, fulger care arzi pe duhurile satanei celei spurcate;
Bucura-te, tunetul care risipesti sfaturile cele necurate;
Bucura-te, cel ce cu armele duhului te-ai imbracat;
Bucura-te, ca prin acelea pe puterile cele potrivnice le-ai sfaramat;
Bucura-te, cel ce pe fiul imparatului l-ai vindecat;
Bucura-te, ca pe multi din adancul pacatului ai ridicat;
Bucura-te, ca pe cel lepros l-ai tamaduit;
Bucura-te, ca pe cei cu fapte bune prin Duhul i-ai cunoscut;
Bucura-te, ingerul cel pamantesc;
Bucura-te, omul cel ceresc;
Bucura-te, sare tainica a invataturii;
Bucura-te, luminat povatuitor al mantuirii;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, tunetul care risipesti sfaturile cele necurate;
Bucura-te, cel ce cu armele duhului te-ai imbracat;
Bucura-te, ca prin acelea pe puterile cele potrivnice le-ai sfaramat;
Bucura-te, cel ce pe fiul imparatului l-ai vindecat;
Bucura-te, ca pe multi din adancul pacatului ai ridicat;
Bucura-te, ca pe cel lepros l-ai tamaduit;
Bucura-te, ca pe cei cu fapte bune prin Duhul i-ai cunoscut;
Bucura-te, ingerul cel pamantesc;
Bucura-te, omul cel ceresc;
Bucura-te, sare tainica a invataturii;
Bucura-te, luminat povatuitor al mantuirii;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 7
Descoperindu-i Dumnezeu viata ta cea plina de
sfintenie, parinte Vasile, cuviosul Efrem in pustie vedea un stalp de
foc care se inalta la cer si a auzit glas zicand : " In acest fel este
Vasile ". De care minunandu-se, a cantat lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 7
Avut-ai, preasfinte parinte, inima ta din pruncie
locas curat Sfantului Duh, prin care te-ai facut mare intre alesii lui
Dumnezeu; pentru care cantam tie :
Bucura-te, sfesnicul luminii celei neinserate;
Bucura-te, fantana scripturilor celor de Dumnezeu insuflate;
Bucura-te, porumbul Domnului cel cu aripi aurite;
Bucura-te, al teologului Grigorie prietene iubite;
Bucura-te, cu Gura de Aur intru Dumnezeu unire;
Bucura-te, cu amandoi a lor pecetluire;
Bucura-te, muza de credinta invatatoare;
Bucura-te, intelepciunea Bisericii trebuitoare;
Bucura-te, ca de intelepciunea ta s-au mirat imparatii;
Bucura-te, ca de frumoasa ta graire au amutit ereticii;
Bucura-te, rau de apele vietii revarsator;
Bucura-te, crin ca de mireasa impodobitor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, fantana scripturilor celor de Dumnezeu insuflate;
Bucura-te, porumbul Domnului cel cu aripi aurite;
Bucura-te, al teologului Grigorie prietene iubite;
Bucura-te, cu Gura de Aur intru Dumnezeu unire;
Bucura-te, cu amandoi a lor pecetluire;
Bucura-te, muza de credinta invatatoare;
Bucura-te, intelepciunea Bisericii trebuitoare;
Bucura-te, ca de intelepciunea ta s-au mirat imparatii;
Bucura-te, ca de frumoasa ta graire au amutit ereticii;
Bucura-te, rau de apele vietii revarsator;
Bucura-te, crin ca de mireasa impodobitor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 8
Precum cand erai in viata aceasta aduceai jertfa cea
fara de sange pentru pacatele poporului, asa acum, prealaludate ierarhe,
stand langa scaunul Dumnezeirii, inalta ca o jertfa rugaciunile tale
cele bine-primite pentru noi, care te laudam pe tine cantand lui
Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 8
Stalp luminator ai fost pe pamant Bisericii lui
Hristos, Vasile, si indrazneala ta catre Hristos o ai dovedit si dupa
moarte; pentru care auzi-ne pe noi care zicem tie :
Bucura-te, cu numele imparatiei numite;
Bucura-te, al Bisericii mare parinte;
Bucura-te, diamantul credintei cel nezdrobit;
Bucura-te, aparatorul dogmelor cel nebiruit;
Bucura-te, oglinda descoperirilor celor dumnezeiesti;
Bucura-te, paharul tainelor celor ceresti;
Bucura-te, cerb la izvorul nemuririi alergator;
Bucura-te, celor credinciosi catre aceea povatuitor;
Bucura-te, crinul arhiereilor cel cu dumnezeiasca mirosire;
Bucura-te, faclia cuvantatorilor de Dumnezeu cea cu cereasca stralucire;
Bucura-te, secera apostoleasca, de neghinele eresurilor taietoare;
Bucura-te, roua cereasea de arsita pacatelor racoritoare;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, al Bisericii mare parinte;
Bucura-te, diamantul credintei cel nezdrobit;
Bucura-te, aparatorul dogmelor cel nebiruit;
Bucura-te, oglinda descoperirilor celor dumnezeiesti;
Bucura-te, paharul tainelor celor ceresti;
Bucura-te, cerb la izvorul nemuririi alergator;
Bucura-te, celor credinciosi catre aceea povatuitor;
Bucura-te, crinul arhiereilor cel cu dumnezeiasca mirosire;
Bucura-te, faclia cuvantatorilor de Dumnezeu cea cu cereasca stralucire;
Bucura-te, secera apostoleasca, de neghinele eresurilor taietoare;
Bucura-te, roua cereasea de arsita pacatelor racoritoare;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 9
Zis-ai, preaintelepte parinte, ca " filozofia cea
adevarata este gandirea la moarte ". Da-ne deci noua cu rugaciunile tale
cele bine-primite la Dumnezeu
sa trecem fara primejdie prin portile mortii si, ajungand la viata cea
fericita, sa cantam impreuna cu tine lui Dumnezeu cantare : Aliluia !
Icosul 9
Impodobit-ai, preaminunate, scaunul arhieriei cu intelepciunea ta preainalta si cu dumnezeiasca sfintenie; pentru care aducem tie laudele acestea :
Bucura-te, ostasul cel ager al armelor celor duhovnicesti;
Bucura-te, slujitorule cu puterile cele ceresti;
Bucura-te, cel ce intru impodobirea Bisericii pe multi ai intrecut;
Bucura-te, ca vestirea ta la margini a strabatut;
Bucura-te, cel ce in norul privirilor ai intrat;
Bucura-te, ca teologului Ioan ai urmat;
Bucura-te, piatra cea scumpa a arhieriei;
Bucura-te, podoaba cea luminoasa a preotiei;
Bucura-te, noule David de la turmele pustnicilor chemat;
Bucura-te, ca prin usa oilor in staul ai intrat;
Bucura-te, cel ce turma la verdeata Scripturilor o ai pascut;
Bucura-te, ca a pastoriei icoana vie te-ai vazut;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, slujitorule cu puterile cele ceresti;
Bucura-te, cel ce intru impodobirea Bisericii pe multi ai intrecut;
Bucura-te, ca vestirea ta la margini a strabatut;
Bucura-te, cel ce in norul privirilor ai intrat;
Bucura-te, ca teologului Ioan ai urmat;
Bucura-te, piatra cea scumpa a arhieriei;
Bucura-te, podoaba cea luminoasa a preotiei;
Bucura-te, noule David de la turmele pustnicilor chemat;
Bucura-te, ca prin usa oilor in staul ai intrat;
Bucura-te, cel ce turma la verdeata Scripturilor o ai pascut;
Bucura-te, ca a pastoriei icoana vie te-ai vazut;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 10
Venit-a la tine, parinte, femeia cea pacatoasa si
dandu-ti hartia cea pecetluita in care erau scrise pacatele sale, pe
care se rusina a le marturisi, tu degrab, alergand la rugaciune catre
Dumnezeu, ai facut prin minune a se sterge pacatele ei. Pentru aceea
noi, minunandu-ne de indrazneala ta cea mare catre Dumnezeu, cantam :
Aliluia !
Icosul 10
Te-ai aratat lui Hristos, prealuminate parinte, zid
nebiruit ridicat prin intelepciunea Lui la inaltime; pentru care cu
laude ca si cu niste flori te incununeaza pe tine, zicand :
Bucura-te, vioara Duhului cea dulce rasunatoare;
Bucura-te, albina. raiului cea de viata adunatoare;
Bucura-te, muza de cele ceresti cantatoare;
Bucura-te, gradina Scripturilor cea veselitoare;
Bucura-te, al doilea Moise care marea eresurilor despartesti;
Bucura-te, ca a trece prin aceasta pe noul Israel il povatuiesti;
Bucura-te, stalpul credintei cel de viata purtator;
Bucura-te, fagure de miere din izvorul cel incepator;
Bucura-te, hranitorui celor saraci de cunostinta;
Bucura-te, ajutatorul grabnic celor ce te cheama cu credinta;
Bucura-te, cel intai in treimea arhiereilor;
Bucura-te, ca impodobesti ceata pastorilor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, albina. raiului cea de viata adunatoare;
Bucura-te, muza de cele ceresti cantatoare;
Bucura-te, gradina Scripturilor cea veselitoare;
Bucura-te, al doilea Moise care marea eresurilor despartesti;
Bucura-te, ca a trece prin aceasta pe noul Israel il povatuiesti;
Bucura-te, stalpul credintei cel de viata purtator;
Bucura-te, fagure de miere din izvorul cel incepator;
Bucura-te, hranitorui celor saraci de cunostinta;
Bucura-te, ajutatorul grabnic celor ce te cheama cu credinta;
Bucura-te, cel intai in treimea arhiereilor;
Bucura-te, ca impodobesti ceata pastorilor;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 11
Avut-ai Sfinte Parinte Vasile, semn minunat vazut de venirea Sfantului Duh, in sfintirea dumnezeiestilor Taine.
Pentru aceasta, infruntand neluarea aminte a diaconului, ai facut a se
desparti prin perdele altarul de adunarea credinciosilor; de care
minunandu-ne cantam lui Dumnezeu Celui minunat intru sfintii Sai :
Aliluia !
Icosul 11
Minune mare s-a vazut la trecerea ta din viata
aceasta, bine-placutule al lui Dumnezeu Vasile, caci sculandu-te de pe
patul mortii, ai botezat pe evreul Ioasaf cu toata casa lui; pentru care
te laudam, zicand :
Bucura-te, ca dupa a ta cerere, Dumnezeu a primit a-ti prelungi viata;
Bucura-te, ca ti s-a incredintat ca evreul sa dobandeasca credinta;
Bucura-te, cel ce comoara cea din Evanghelie ai aflat;
Bucura-te, ca pe aceasta prin ostenelile arhieresti o ai scapat;
Bucura-te, cerbul cel sprinten al muntilor ceresti;
Bucura-te, inger iubit al puterilor ingeresti;
Bucura-te, cela ce haina cea de nunta prin infranare ti-ai impodobit;
Bucura-te, ca vezi pe Acela pe care L-ai dorit;
Bucura-te, ca acum auzi cantarile ce nu se pot grai cu limbi omenesti;
Bucura-te, ca acum te desfatezi in cantari dumnezeiesti;
Bucura-te, spic ceresc cel cu insutita rodire;
Bucura-te, cel ce insetezi de a noastra mantuire;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, ca ti s-a incredintat ca evreul sa dobandeasca credinta;
Bucura-te, cel ce comoara cea din Evanghelie ai aflat;
Bucura-te, ca pe aceasta prin ostenelile arhieresti o ai scapat;
Bucura-te, cerbul cel sprinten al muntilor ceresti;
Bucura-te, inger iubit al puterilor ingeresti;
Bucura-te, cela ce haina cea de nunta prin infranare ti-ai impodobit;
Bucura-te, ca vezi pe Acela pe care L-ai dorit;
Bucura-te, ca acum auzi cantarile ce nu se pot grai cu limbi omenesti;
Bucura-te, ca acum te desfatezi in cantari dumnezeiesti;
Bucura-te, spic ceresc cel cu insutita rodire;
Bucura-te, cel ce insetezi de a noastra mantuire;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 12
Prealuminate ierarhe Vasile, cauta cu milostivire din
inaltimea muntilor ceresti spre noi care luptam cu multe necazuri in
marea acestei vieti si, primind micile noastre laude, da-ne ajutor cu
rugaciunile tale, ca, mantuindu-ne, sa ne invrednicim a canta impreuna
cu tine lui Dumnezeu : Aliluia !
Icosul 12
Aratandu-ti-Se Insusi Mantuitorul cu Sfantii Apostoli, vrednicule de laude parinte, te-a invatat lucrarea dumnezeiestii Liturghii, pe care o ai lasat Bisericii podoaba de mare cuviinta; pentru care, cu smerenie laudandu-te, zicem tie :
Bucura-te, al altarului diamant nepretuit;
Bucura-te, al pastorului fluier aurit;
Bucura-te, cunoscatorul dogmelor si al canoanelor;
Bucura-te, luminatorul pastorilor si al soboarelor;
Bucura-te, smirna cea cu dumnezeisca mireasma a Liturghiei;
Bucura-te, vrednicia cea ingereasca a preotiei;
Bucura-te, a Bisericii faclie luminatoare;
Bucura-te, a celor lenesi trimbita desteptatoare;
Bucura-te, ca Pavel Bisericii luminator;
Bucura-te, ca Petru de ceresca imparatie descuietor;
Bucura-te, gura Cuvantului din cer tunatoare;
Bucura-te, vapaia Duhului de eretici mistuitoare;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Bucura-te, al pastorului fluier aurit;
Bucura-te, cunoscatorul dogmelor si al canoanelor;
Bucura-te, luminatorul pastorilor si al soboarelor;
Bucura-te, smirna cea cu dumnezeisca mireasma a Liturghiei;
Bucura-te, vrednicia cea ingereasca a preotiei;
Bucura-te, a Bisericii faclie luminatoare;
Bucura-te, a celor lenesi trimbita desteptatoare;
Bucura-te, ca Pavel Bisericii luminator;
Bucura-te, ca Petru de ceresca imparatie descuietor;
Bucura-te, gura Cuvantului din cer tunatoare;
Bucura-te, vapaia Duhului de eretici mistuitoare;
Bucura-te, mare ierarhe Vasile !
Condacul 13
O, preaminunate parinte al parintilor, Sfinte Ierarhe
Vasile, primind putina noastra cantare, precum Mantuitorul banii
vaduvei, soleste pentru noi trecere fara primeidii in ceasul mortii, ca
invrednicindu-ne a intra in camara dumnezeiestii imparatii, sa cantam cu
tine impreuna cantare lui Dumnezeu: Aliluia !
(acest condac se zice de trei ori)
Apoi se zice iarasi Icosul intai si Condacul intai.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)