Biserica il praznuieste in data de 10 ianuarie, si pe Sf. Grigorie de Nyssa. Fara a avea vreuna dintre abilitatile organizatorice ale fratelui sau mai mare, Sf. Vasile, Grigorie a fost insufletit pe intreg parcursul vietii sale de o sete profunda de a cunoaste, pe care, dupa o scurta ezitare, a orientat-o exclusiv catre Dumnezeu, prin experierea harului Sau. Prin scrierile sale despre indumnezeire si urcusul duhovnicesc, Sf. Grigorie de Nyssa aduce limpezime invataturilor esentiale ale teologiei duhovnicesti, completand in chip fericit pe ceilalti parinti capadocieni, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Despre viata si opera Sfantului – mai multe detalii puteti citi aici. |
“Cel ce voieste sa-si daruiasca sufletul
si trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinte, si sa-I aduca
Lui jertfa cea fara de sange si curata, trebuie sa-si ia drept calauza a
vietii credinta cea dreapta pe care ne-o graiesc glasurile sfintilor
prin toata Scriptura. Pe temeiul acesteia conducandu-si sufletul bine
ascultator si bine strunit pe caile virtutii si dezlegandu-se pe sine in
chip curat de lanturile vietii acesteia si eliberandu-se de robia celor
de jos si desarte, pe de alta parte predandu-se intreg credintei si
vietii dupa Dumnezeu, va cunoaste limpede ca acolo unde este
dreapta credinta si viata neintinata, acolo este si puterea lui Hristos,
iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleaca si orice patima si
moartea care ne fura viata. Caci nu au cele rele in ele puterea
sa se impotriveasca puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin
calcarea poruncilor. E ceea ce a patit cel dintai om plasmuit, iar acum
toti cei ce imita prin hotarare de bunavoie neascultarea aceluia. Dar pe
cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul si au credinta intru toata
adeverirea, neavand nici o pata pe constiinta, aceasta putere a Duhului
ii curateste, potrivit celui ce a zis : “Ca Evanghelia noastra cea
catre voi nu s-a vestit numai in cuvant, ci si intru putere si intru Duh
Sfant si intru adeverire multa, precum bine stiti” (I Tes. 1, 5) si iarasi: “Intreg duhul si sufletul si trupul vostru sa fie pazite fara pata intru numele Domnului nostru Iisus Hristos”
(I Tes. 5, 23), care a daruit prin baie celor vrednici mireasma
nemuririi, ca talantul incredintat fiecaruia sa aduca bogatia nevazuta,
prin Lucrarea celor incredintate.
Caci mare este, fratilor, mare este
sfantul botez spre dobandirea bunurilor duhovnicesti de catre cei ce-l
primesc cu frica. Pentru ca din Duhul cel bogat si imbelsugat curge pururea harul in cei ce-l primesc. De acest har umplandu-se, sfintii apostoli au aratat Bisericilor lui Hristos rodurile plinatatii si ale adeveririi. Acest
Duh ramane salasluit in cei ce au primit darul Lui, impreuna-lucrator,
dupa masura credintei fiecaruia din cei ce s-au impartasit de El, zidind
in fiecare binele spre sarguinta sufletului in faptele credintei, dupa
cuvantul Domnului, Care zice ca cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adica harul Sfantului Duh i s-a dat fiecaruia, spre sporirea si cresterea lui. Caci
sufletul care s-a nascut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie sa
creasca pana la masura varstei duhovnicesti in Duhul, adapat neincetat
cu sudoarea virtutii si cu darnicia harului. Pentru ca, precum
firea trupului pruncului nou nascut nu ramane in varsta frageda, ci
hranit cu mancarile trebuitoare sufletului, dupa legea firii, inainteaza
spre masura ce-i este randuita, asa se cuvine si sufletului nascut de
curand. Impartasirea de Duhul, nimicind boala intrata prin neascultare, reinnoieste vechea frumusete a firii.
De aceea, el nu mai ramane pururea prunc, nici nemiscat in nelucrarea
si in lipsa de curatie, adormit in starea nasterii, ci se hraneste pe
sine prin mancari potrivite lui si creste spre marimea pe care o cere
firea prin toata virtutea si ostenelile, ca sa se faca prin virtutea sa,
cu puterea Duhului, neprimejduit de nevazutul talhar ce pregateste
sufletelor multe uneltiri ascunse.
Deci trebuie sa ne conducem pe noi, dupa Apostol, pururea spre barbatul desavarsit, “pana
ce vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui
Dumnezeu, la barbatul desavarsit si la masura varstei plinatatii lui
Hristos, ca sa nu mai fim prunci, invaluiti si purtati de tot vantul
invataturii, cu mestesug, spre uneltirea inselaciunii, ci intarindu-ne
in adevar, sa crestem in toate intru El, Care este capul, Hristos” (Ef. 4, 13-15) si in alta parte, acelasi zice: “Nu
va asemanati chipului veacului acesta, ci va schimbati la fata intru
innoirea mintii voastre, ca sa cercati care este voia lui Dumnezeu cea
buna si bineplacuta si desavarsita” (Rom. 12, 2). Iar voia
lui Dumnezeu cea desavarsita este, dupa el, a-si intipari cineva in
suflet chipul vietuirii binecredincioase. Pe acest suflet il duce la
inflorirea celei mai inalte frumuseti harul Duhului, care lucreaza
impreuna cu ostenelile celui ce-si intipareste acest chip. (…)
Dar ar putea afla cineva si in
alte Scripturi multe spre invinovatirea patimilor ascunse in suflete. Si
asa de rele sint acestea si de greu de vindecat si atata tarie au
castigat in adancul sufletului, incat nu e cu putinta sa fie smulse si
desfiintate numai prin sarguinta si virtutea omeneasca, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugaciune, puterea Duhului, ca sa biruiasca asupra rautatii ce-l stapaneste inauntru. Aceasta o invata Duhul insusi, folosindu-Se de glasul lui David: “De cele ascunse ale mele curateste-ma si pazeste pe robul Tau de cele de alt neam”
(Ps. 18, 13-18). Caci doua fiind cele din care se alcatuieste omul cel
unul, sufletul si trupul, si cel din urma imbracandu-l, iar cel dintai
ramanand inauntru in timpul vietii, cel dintai trebuie supravegheat ca o
biserica a lui Dumnezeu si pazit, ca nu cumva, venind in el vreunul din
pacatele aratate, sa-l clatine si sa-l strice. Despre cel ce nu-si
pazeste sufletul vorbeste si Apostolul cu amenintare: “Cel ce strica biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu”
(I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinauntru trebuie sa-l pazim cu toata
strajuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata inarmata a raului din vreun
adanc de undeva si stricand gandul vietuirii binecredincioase, sa
robeasca sufletul, umplandu-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept
aceea omul trebuie sa strajuiasca cu mare veghe, inconjurand des
sufletul, strigand ca un conducator de oaste si indemnand: “Omule, tine in toata paza inima ta! Caci din aceasta sunt iesirile vietii“. Iar straja sufletului este gandul vietuirii binecredincioase, intarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune.
Caci, cel ce si-a inarmat sufletul sau cu acestea respinge usor
atacurile tiranului, adica viclenia si pofta, mandria, mania, pizma si
toate miscarile viclene ale rautatii dinauntru. Acela care cultiva
virtutea trebuie sa fie simplu si neclintit, plugarind numai roadele
vietuirii binecredincioase si neabatandu-si niciodata viata spre caile
rautatii si nedespartindu-si gandul de la vietuirea bine-credincioasa a
credintei, ci sa fie de un singur fel, drept si necercat de patimile ce
se afla in afara drumului sau. (…)
Sa nu-ti inchipui, deci, ca
avand harul bogat si imbelsugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic
pentru desavarsirea ce-ti poate veni prin darurile Aceluia. Si
cand vine la tine bogatia darului, fa-te sarac cu cugetul,
neincrezandu-te niciodata in tine si asteptand dragostea in suflet, ca
pe o temelie a vistieriei harului, si luptand cu orice patima, pana ce
vei ajunge la varful vietuirii bine-credincioase, la care a ajuns
apostolul si la care urca pe ucenici prin rugaciune si invatatura. Iar de pe acesta le arata celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea si harul mai inalt la care au fost ridicati, spunand: “Caci
nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura
noua. Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace peste ei si mila
peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 15-16). Si iarasi: “De este cineva in Hristos, e faptura noua; cele vechi au trecut” (II Cor. 5, 14). Faptura noua este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lamurit in alta parte, zicand: “Ca
sa-si infatiseze El insusi Lui Biserica slavita, neavand pata sau
zbarcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfanta si fara prihana” (Ef. 5, 27). “Faptura noua”
a numit locuirea Sfantului Duh in sufletul curat si neprihanit si
eliberat de toata rautatea, viclenia si rusinea. Caci, cand va uri
sufletul pacatuirea si se va face casnic al lui Dumnezeu, dupa putere,
prin vietuirea intru virtute, si va primi, dupa prefacerea vietii, in
sine harul Duhului, s-a facut faptura noua si a fost zidit din nou(…)”.
(Sfantul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1982)
Sursa: razbointrucuvant.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu